Eu nu vreau nimic altceva decât să scriu şi să fiu lăsat să scriu. Fără a mă (des)considera „scriitor”! Asta e dorința şi ambiția mea. Şi e dreptul meu să fiu lăsat să fiu ceea ce vreau să fiu. Aşa cum şi eu îi las pe ei să fie ce le poftește sufletul: Eminescu, Nichita, Cioran, Călinescu, trompetă sau Dacia Logan…
Există, în lumea culturii, tot atâția oportuniști, farisei, neaveniți şi profitori ca şi în politică ori afaceri. V-ați întrebat vreodată de ce cultura la Buzău este subordonată politicului? De ce actualii „scriitori” sunt toți, absolut toți, la unison și la ordin, foști colonei, foști activiști de partid, informatori ai fostei Securități etc.? De ce fondurile locale ale culturii sunt parazitate de tot neamul de veleitari?
Citește și: De doi bani speranță. Vine primăvara, trăiască ștevia!
N-ar trebui decât să cercetăm cum se rostuiesc banii destinați actului cultural între aceiași şi aceiași „reprezentanți” de seamă locali, ca să realizam dimensiunea răsfățului. An de an apar zeci, sute de „cărți” ale unor diletanți din categoria „din puțul gândirii”, cele mai multe cu un patronaj bănesc de la obștile statului şi de la consiliul județean de cultură. Cu excepția faptului că a dispărut cenzorul comunist cu ștampila, la Buzău nu s-a schimbat nimic. Iar dacă vrem să notificam totuși o schimbare, la bază ea e în mai rău.
Din banii dați de la bugetul statului, mulți, puțini câți vor fi fiind ei, ar trebui să se aleagă un efect național din sutele de simpozioane, festivaluri şi lansări de carte cu afișe şi nume. Un alt fapt, care iese din zodia democrației şi al decenței, este statutul de „consacrați” (așa cum se autointitulează ei) al unor indivizi cu o operă mică, dar cu o carieră în administrația culturii, în turnat la „secu” şi la tribunele de opinii fără sincope.
Citește și: Primăria Buzău lansează jocul „Găsește Tomalăul“. Premii consistente pentru buzoianul de rând
Să nu-i atingi nici cu o floare, fiindcă imediat se solidarizează şi îți sar în cap. Sunt casta lui Pițigoi, dai într-unul, țipă doi. Sunt inamovibilii nației într-un veac al tuturor instabilităților. Astfel, contrar geneticii ei, cultura la Buzău naște monștri, iar mijloacele prin care aceștia își asigură perpetuitatea sunt tot atât de reprobabile ca şi cenzura. În comunism, te cenzura un om, în democrație te cenzurează mediocritatea bigotă a „consacraților”.
Nu sunt „scriitor” şi nici nu vreau să fiu, ba chiar socot o înjosire până şi faptul de a mă gândi la o astfel de eventualitate, că aș putea fi „coleg” cu unii ca ei. E o mârșăvie faptul că mai există încă în România un mastodont comunist ca Uniunea Scriitorilor: un rai al pensionarilor „secu” şi al impostorilor care se pretind scriitori, dar pun virgulă între subiect și predicat, al mediocrilor care-i critică pe alții din tribune, deși n-au produs niciun rând memorabil în viața lor, al inculților care scriu mai mult decât citesc etc..
Eu nu vreau nimic altceva decât să scriu şi să fiu lăsat să scriu. Fără a mă (des)considera „scriitor”! Asta e dorința şi ambiția mea. Şi e dreptul meu să fiu lăsat să fiu ceea ce vreau să fiu. Aşa cum şi eu îi las pe ei să fie ce le poftește sufletul: Eminescu, Nichita, Cioran, Călinescu, trompetă sau Dacia Logan…
