Focurile Vii. Un fenomen rar, o locație superbă, un loc cu iz de legendă, chiar mitic dacă este să-i credem pe cei care spun că a inspirat Flacăra Olimpică… Toate acestea sunt ascunse însă de o infrastructură jalnică, fapt ce a dus la o situație caracteristică pentru întreg turismul românesc. Fenomenul natural de la Focurile Vii, din județul Buzău, este puțin cunoscut turiștilor din țară şi străinătate şi nu este deloc promovat în circuitele turistice din România. Așa cum ne-am convins şi noi odată ajunși la fața locului.
„La Focurile Vii, turiștii vin doar o dată, a doua oară nu mai trec”
Titu Grama are 81 de ani şi știe ce vorbește. Ne-am oprit din urcușul spre Focurile Vii să-l întrebăm una-alta. S-a așezat tinerește, cu mâinile sprijinite pe genunchii flexați, şi ne-a vorbit fără să ne privească, cu ochii albaștri ațintiți spre vale, spre pârâul care străbate satul Terca.
„Aicea bătrânii de pe timpuri așa au pomenit, să arză focul ăsta, să nu se stingă niciodată. E o vatră neamenajată, ceva sălbatic”, ne-a spus în timp ce se ridica.
Reluam urcușul. La Terca n-am ajuns ușor. Am ieșit din Buzău spre Mărăcineni, apoi, după „podul lui Băsescu”, am făcut stânga spre Săpoca – Beceni – Vintilă Vodă şi Lopătari, circa 50 de kilometri. Urmau 6 kilometri de drum neasfaltat spre Terca, locul unde luminează din vremuri Focurile Vii. Numai că noi mergeam cu o mașină mică. „Vă trebuie neapărat jeep dacă vreți să ajungeți acolo”, știam de pe un forum online. La fața locului ne-am dat seama că reușeam şi cu o Dacie veche, încercată prin hârtoape. Însă nu ne-a mers nicidecum cu o mașină de familie, cu garda joasă. Pietrișul consistent presărat pe drumul extrem de denivelat care leagă Lopătari de Terca s-a dovedit imposibil de străbătut. Automobilul aproape că se înfunda printre pietrele ascuțite, iar roțile nu făceau decât să învârtă praful.
Spre Focurile vii cu carul cu boi
În colțul acesta de țară, am înțeles că orice fel de deplasare e mai bună decât cea cu o mașină de oraș. De pildă, carul tras de boi. Am văzut arhaicul vechiul ieșind de pe o uliță desfundată, în dreptul locului unde modernul automobil declarase forfait. Arăta ca în poveștile bunicilor: două cornute solide cărând un grătar din scânduri suit pe patru roți de lemn.
„Hoții” de lemn
La câțiva metri de noi s-a deschis o poartă. A ieșit în drum o femeie între vârste, îmbrăcată în haine largi şi ascunsă sub o pălărie de paie. „Ați venit aici pentru focuri?! De ce nu scrieți de hoții ăștia care taie toți copacii!”, ne-a admonestat femeia, făcând în același timp semn tânărului care conducea carul să-l tragă în curte. Am cântărit puțin vorbele noii noastre interlocutoare. Ce-i drept, fuseserăm de două ori acoperiți în praf de camioanele ticsite cu bușteni care goneau de parcă ar fi mers pe drum drept.
E frumos…
Totuși, am văzut destui copaci pe dealuri. Şi am observat şi relieful cu forme nehotărâte, spectaculos în felul său: aici povârnișuri line, verzi-galbene, acolo un pârâu tulbure, care fuge pe sub podețuri instabile şi printre bolovani căzuți odată cu ultima alunecare de teren (semn că, totuși, copacii se împuținează!); aici dealuri decupate şi vopsite în alb de urmele de sare, acolo porțiuni de teren drept acoperit de buruieni. Ne-a încercat o impresie călătoare că vedem locuri frumoase.
…şi nu prea
Apoi ne-am adus aminte în ce situație ne aflam. Mai aveam 6 kilometri până la destinație şi nu ne mai puteam baza pe mașină. Am scrutat o clipă drumul care se pierdea după un grajd din chirpici. Ne-am făcut curaj: aveam aer curat şi mai erau cel puțin patru ore până la căderea serii. Așa că am luat-o pe jos. O altă recomandare: dacă ajungeți prin zonă, luați-vă ghete, chiar şi vara. Altfel, un drum pe jos, prin pietrele de Lopătari, e ca o bătaie în talpă. Pe măsură ce înaintam, realizam cât de izolată şi uitată este zona. Puținii oameni pe care i-am întâlnit pe drum ne dădeau „bună ziua” fără vreo intenție de a porni un dialog cu noi, cele două-trei troițe pe care le-am depășit erau „decorate” cu pânze de păiajen, iar acolo unde ar fi trebuit să găsim un panou explicativ rămăsese doar cadrul ruginit.
Gardianul
„Pe drum trebuia să fie asfalt, asta scria pe panou. Dar primarul ăsta n-a făcut nimic. A cheltuit banii şi apoi a dat semnul jos”, ne-a explicat ulterior bătrânul Titu Grama. L-am întâlnit imediat după ce am traversat podul de beton spre dealurile Tercăi, la capătul unei ore şi jumătate de marș. Părea că se plimbă la baza dealului. Am încercat să ne lămurim cum putem ajunge singuri spre Focuri. „Tot p-aici, suiți valea şi o țineți tot la stânga, tot la stânga”, ne-a spus, dar știa că nu ne dumirește așa.
„Nu cred că ajungeți. V-aș duce eu, dar am treabă”, ne-a testat, abil. N-a durat mult şi ne-a spus „cât face”: 10 lei. După care, cu o sprinteneală pe care în primele momente a ascuns-o, ne-a deschis poarta spre curtea proprie şi ne-a îndemnat să intrăm, „că e mai scurt p-aici”. Am realizat că nimerisem peste un fel de Gardian al Focului.
Soția cu găleata
Titu Grama şi soția sa locuiesc într-un fost canton silvic cocoțat strategic la doi pași de cursul pârâului care coboară din pădure. „Pădurarul a zis că vrea să pună la licitație casa, dar am auzit că nu cumpără nimeni”, ne-a spus bătrânul, la primul popas pe care l-am făcut. Abia scăpase de gura nevestei, făcându-se că nu aude când îl striga să umple o căldare o cu apă din pârău. „Trageți de el, că are urechile slabe”, ne-a îndemnat femeia. Până la urmă, dintr-o mână în alta, găleata s-a întors, plină, la proprietarul de drept. Bătrâna parcă s-a înduioșat când a auzit că mergem să vedem Focurile. A făcut un semn cu mâna – un fel de „altceva mai bun nu v-ați găsit?” – şi s-a întors la treburile ei. Pesemne că dădusem şi peste gardianul Gardianului.
Nu tocmai un El Dorado
„Geologii, acum vreo 60 de ani, au pus sonde în jurul focului, în zăcământ. Au pus sonde mai mari şi pe jos, pe la ape şi la câțiva kilometri mai încolo. În vârful dealului e o sondă pe care a prins-o Revoluția aici şi aici a rămas”, ne-a informat bătrânul, care în tinerețe a lucrat pe la exploatările petroliere din județul Buzău, deci știa câte ceva despre sonde. Cu Titu Grama călăuză, am traversat poieni cu fân încă necosit, ne-am aplecat pe sub bolți de meri sălbatici, am ocolit scurmăturile făcute de porci mistreți şi am sărit două-trei garduri. Traversam terenuri private, dar, după cum ne-a asigurat Gardianul nostru, nimeni nu avea să se supere.
„Terenul cu Focurile este al unui cetățean din satul Luncile. Ăla are vreo patru fete. Două sunt la București, au bani mulți. El s-a lăudat că vine şi face aici ceva frumos. Dar e bătrân şi bolnav, n-a mai făcut nimic”, ne-a mai spus bătrânul.
După jumătate de oră de cutreierat dealurile Tercăi, am dat în sfârșit de Focuri. Câțiva metri pătrați de teren sterp, maro-arămiu. Flăcările se vedeau slab la soare. Erau două-trei vâlvătăi subțiri care ieșeau la suprafață din măruntaiele pământului.
„Noaptea se văd bine. Se văd cu tot cu viermuielile alea albastre. Iarba nu crește în jur şi nici zăpada nu se depune”, ne-a zis Titu Grama. După care ne-a mărturisit că mai făcuse drumul ăsta cu turiști în câteva rânduri: „Mă mai solicită lumea, vin unii şi iarna să urce aici”. Dar, privind molcom spre flăcări, a rostit mofluz: „E o amăgeală treaba asta. Ard focurile, dar ard degeaba. Să vină lumea străină să vadă, să se chinuie cu mașinile pentru că nu-i drumul bun. Poate mai târziu o lua cineva măsuri. Noi așteptăm”.
N-am stat mai mult de 5 minute la locul pentru care străbătusem trei ore cu mașina şi încă două cu pasul. Am luat-o la vale, spre postul Gardianului. Avea dreptate Titu Grama: nu ne-am hotărât încă dacă mai trecem pe acolo şi a doua oară.
Cum ard Focurile Vii
E un fenomen simplu: emanațiile de gaze naturale din subsol creează flăcări în urma contactului cu solul. Focurile vii pot atinge dimensiuni de 20 de centimetri. Sunt menținute aprinse de gazele care răzbat până la suprafață. Cunoscătorii fenomenului spun că, de-a lungul timpului, multe tradiții şi obiceiuri au fost inspirate de astfel de focuri, care ar mai fi întâlnite şi în Turcia, Australia sau Statele Unite. Însăși Flacăra Olimpică – ținută în permanență aprinsă pe durata Jocurilor – ar fi un simbol al Focurilor Vii.
