În timp ce majoritatea oamenilor de litere își publică operele în regie proprie, încercând, cu eforturi de neînchipuit, ca volumele să ajungă în librării, el, Cărtărescul, primea bani de la stat şi pentru a-şi scrie cărțile (rezidențele nu sunt incluse în statistica de mai jos), şi să le publice, şi să fie traduse în toate limbile pământului, şi să aibă cronici prin diverse publicații, şi să le lanseze prin toate capitalele lumii, dar şi pentru ca autorul să se relaxeze după un astfel de efort, fiind însoțit deseori şi de familie! Așa s-a creat mitul scriitorului Mircea Cărtărescu, veșnic candidat la Premiul Nobel, statut pentru care autorul „Levantului” trebuia să plătească. Şi a „plătit”, devenind editorialist săptămânal al lui Traian Băsescu, patronul oficial al ICR în anii 2009-2012, pe care l-a pupat prin toate părțile, l-a hiperbolizat până la greață („e un președinte pentru alte coordonate istorice”), de care, însă, se despărțea ori de câte ori sondajele arătau că acesta va pierde puterea! Cum reveneau lucrurile la normal, Cărtărescu iar se punea pe pupat. Nici nu își mai punea problema pe cine și unde. Şi tot așa, în toți acești douăzeci de ani din urmă.

Documentele oficiale intrate în posesia noastră scot la iveală faptul că numai pentru traduceri, deplasări şi drepturi de autor, Mircea Cărtărescu a primit de la Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriașa sumă de 4.086.887.500 lei, bani proveniți de la bugetul statului!

Cu acești bani s-a construit artificial imaginea unui scriitor pe care, chipurile, toate editurile de pe planetă s-ar fi îngrămădit să-l traducă, când (sic!), de fapt, toate traducerile din străinătate erau rodul unor aranjamente de culise, prin care se sifonau banii publici!

Cărtărescu a avut în acești ani un statut privilegiat între scriitorii români. În timp ce majoritatea oamenilor de litere își publică operele în regie proprie, încercând, cu eforturi de neînchipuit, ca volumele să ajungă în librării, el, Cărtărescul, primea bani de la stat şi pentru a-şi scrie cărțile (rezidențele nu sunt incluse în statistica de mai jos), şi să le publice, şi să fie traduse în toate limbile pământului, şi să aibă cronici prin diverse publicații, şi să le lanseze prin toate capitalele lumii, dar şi pentru ca autorul să se relaxeze după un astfel de efort, fiind însoțit deseori şi de familie!

Așa s-a creat acest mit al scriitorului Mircea Cărtărescu, veșnic candidat la Premiul Nobel, statut pentru care autorul „Levantului” trebuia să plătească. Şi a „plătit”, devenind editorialist săptămânal al lui Traian Băsescu, patronul oficial al ICR, pe care l-a pupat prin toate părțile, l-a hiperbolizat până la greață („e un președinte pentru alte coordonate istorice”), de care, însă, se despărțea ori de câte ori sondajele arătau că acesta va pierde puterea! Cum reveneau lucrurile la normal, Cărtărescu iar se punea pe pupat. Nici nu își mai punea problema pe cine și unde. Şi tot așa, în toți acești douăzeci de ani din urmă.

Vă prezentăm mai jos cifrele oficiale obținute din evidența ICR din anii 2009-2012, referitoare la Mircea Cărtărescu, care arată dimensiunea unui jaf nemaiîntâlnit în cultura românească, prin care armata de troglodiți din jurul ICR reușise să pună pe picioare o adevărată rețea, folosită deseori chiar în jocurile politice.

Două plăți pentru o singură carte?

Primul tabel arată sumele cheltuite de ICR pentru traducerile unor cărți ale lui Cărtărescu, mai exact „Orbitor”, „De ce iubim femeile?” şi „Travesti”. Precizăm că Mircea Cărtărescu, pentru întreaga sa operă, a încheiat un contract de exclusivitate cu Editura Humanitas, astfel încât o parte din banii primiți de la ICR intră automat şi în contul lui Gabriel Liiceanu pentru dreptul de copyright!

Numai în 2009, ICR a plătit 1.235.170.100 lei pentru traducerea romanului „Orbitor” în limba franceză sub titlul „L’Aile tatouée”, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009, traducere în limba franceză de Laure Hinckel.

Deși aceasta este singura traducere din Cărtărescu apărută în 2009, observăm în tabelul alăturat că în acest an se plătiseră două facturi: una de 49.078,69 RON şi alta de 74.438,32! Explicațiile acestei ciudățenii trebuie să fie oferite de către cei care au gestionat până acum banii ICR-ului.

La aceste sume se adaugă, după cum se vede în tabelul 3, suma de 5.205,88 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare, necesare, probabil, pentru lansarea cărții în Franța.

Dar, iată lista completă a plăților făcute de către ICR pentru Mircea Cărtărescu:

Este incredibilă ușurința cu care Patapievici, în cârdășie cu Gabriel Liiceanu (titularul copyright-ului), au risipit cu Cărtărescu peste 4 miliarde de lei de la buget, adică echivalentul a 1000 de pensii amărâte, exact în perioada în care Guvernul Boc tăia chiar aceste pensii mici, impozitându-le pe motiv că nu mai sunt bani la buget!!!

Cărți cu pașaport turistic!

Reamintim că aceste peste 4 miliarde de lei au fost cheltuite pentru Mircea Cărtărescu doar între 2009-2012, autorul fiind clientul banilor publici şi în anii anteriori, însă cifrele respective nu ne-au parvenit încă.

Iată şi lista traducerilor apărute în perioada la care facem referire:

• L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel)

• Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra)

• El Ruletista (Ruletistul), Editura Impedimenta, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe)

• Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)

• De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos)

• Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)

• Lulu (Travesti), Editura Impedimenta, Madrid, 2011 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe)

• Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză)

• Γιατί αγαπάμε τις γυναίκες (De ce iubim femeile), Editura Allotropo, Atena, 2011 (traducere în limba greacă de Panos Apalidis)

• Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay

• Jurnal. 1994-2003, 2012, Editura Albert Bonniers din Stockholm

• De ce iubim femeile, 2012, la Plymouth, Marea Britanie

• Aripa dreaptă (vol.III din Orbitor), 2012, Editura Bokvennen, Oslo, Norvegia

• Travesti, 2012, Editura Impedimenta, Madrid

Ca să avem tabloul complet al tratamentului preferențial de care beneficiază Mircea Cărtărescu, iată ce acțiuni de promovare anunță editura Humanitas numai pentru lansarea a două cărți, „Corpul” în Austria şi „Jurnal” în Suedia: „În perioada 24 oct.- 3 nov. în Austria, Elveția şi Germania cu lecturi publice în Berlin, Leipzig, Frankfurt, Salzburg, Viena, München, Basel și Zurich… Turneul de promovare din Suedia va cuprinde întâlniri cu publicul la Stockholm, Göteborg şi Malmö, evenimentul principal fiind o discuție publică la Litteraturhuset din Stockholm”.

Ne poate spune actuala conducere a ICR cât urma să coste huzurul lui Cărtărescu din acei ani? Şi, mai ales, dacă astfel de fonduri sunt destinate și azi unei anumite categorii de „scriitori”?

De fapt, toate mofturile acestea legate de „promovare” nu sunt decât banale pretexte pentru o excursie prin Europa, nicidecum semnul vreunui interes din partea iubitorilor de literatură din diverse țări!

Dovada? Iat-o! Dacă lecturați lista de mai sus a cărților lui Cărtărescu, traduse între 2009-2012 (ca să înlăturăm orice speculație, precizăm că lista a fost copiată după Wikipedia şi completată cu datele de pe site-ul editurii Humanitas), veți observa subliniate cu literă roșie două dintre ele:

• Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)
• Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay

Așadar, aceeași carte, vol. 2 al romanului „Orbitor”, care are subtitlul „Corpul”, este tradusă în 2011 la editura Zsolnay din Viena, iar un an mai târziu este tradusă din nou la aceeași editură! Nu era suficientă suplimentarea tirajului dacă prima tranșă s-a epuizat așa de rapid? Şi dacă în 2011 chiar s-au bătut austriecii și nemții pe cartea lui Cărtărescu, de ce trebuia să se mai organizeze în 2012 acțiunea de „promovare”?

Ori, nu cumva tirajul din 2011 era aproape confidențial şi, un an mai târziu, trebuiau să mai fie storși niște bani de la buget, mizându-se pe faptul că nimeni nu va îndrăzni să controleze vreodată ICR-ul, adică instituția aflată sub pălăria președintelui Traian Băsescu?

Iată de ce, noua conducere a ICR trebuie să ne comunice urgent că a stopat sumele prevăzute pentru plimbările din acești ani ale scriitorașilor preferați de penalii care se perindă la conducerea României!

Ce este, de fapt, „Orbitor”?

Nu e locul aici să analizăm opera lui Cărtărescu şi nici nu vom face acest lucru, rezervându-ne plăcerea pentru altă ocazie. Totuși, câteva chestiuni trebuie să fie reținute.

Conform propriilor declarații din interviuri, Mircea Cărtărescu a scris acest roman „sub influența lui Thomas Pynchon”, așa cum „Levantul” (des citita carte de către Traian Băsescu şi Elena Udrea) fusese scris sub influența lui James Joyce.

De altfel, chiar de la primul volum de versuri, Cărtărescu a fost acuzat de plagiat, scandal care, la vremea respectivă, a fost stins cu formula: „a împrumutat tehnica enciclopedizant-alexandriană de la T.S. Eliot”!

Așadar, putem să vorbim despre orice altceva la Cărtărescu, dar nu şi despre originalitate, trăsătură pe care susținătorii săi se străduiesc s-o sublinieze în ciuda evidențelor.

Ce este original la Cărtărescu este stilul vulgar pe care croșetează eventualul discurs literar. L-a exersat chiar şi în poezie, cititorii noștri fiind deja familiarizați cu volumul „40238 TESCANI”, despre care am mai scris aici (vezi la http://www.cotidianul.ro/si-nevasta-lui-cartarescu-este-abonata-la-banii-icr-182519/), volum pe care criticul Alex. Ștefănescu îl numea „text în grup” pentru excesul de sexualitate din interiorul său. Acolo, împreună cu viitoarea lui soție, poeta Ioana Nicolaie, pe atunci nevasta bunului său prieten Gelu Vlașin, Cărtărescu scria „celebrele” versuri: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a ițit dintre cârlionți și mi-a băgat limba drept în gură”.

Apetența pentru astfel de formule poetice s-a păstrat şi în „Orbitor”, unde personajele sale (cum singur scria într-un fel de drept la replică) spun pe șleau: „îmi bag pula în regina Angliei”! Suntem curioși cum a fost tradusă această expresie în engleză şi care este reacția autorităților în fața acestei adevărate crime de lèse-majesté.

Despre începutul scrierii romanului „Orbitor” ne povestește chiar soția lui Cărtărescu într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din 2009: „Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea deținuse o bursă importantă a statului german și l-am însoțit. Timp de aproape doi ani am stat departe de țară, de prieteni, de familie, dar nedespărțită de Mircea nici o secundă. Nici până la pâine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat şi o senzație de inadecvare, în momentul în care ne-am reîntors în țară şi a trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz berlinez”.

Dacă poate cineva să ne explice ce a stat la baza (sic!) acestei burse germane, ar fi foarte bine, dar este ilogic ca un scriitoraș din România (şi asta era pe atunci Cărtărescu) să primească o bursă din partea statului german pentru… a scrie un roman! Iar în acea bursă, o adevărată rezidență de creație, să meargă împreună cu – în acea vreme – amanta sa!

Şi huzurul familiei Cărtărescu n-a încetat odată cu acea bursă. Ne dă amănunte tot soția lui, care, cu o naivitate teribilă, povestește mai departe: „Eu şi Mircea ne-am scris cărțile în străinătate. Am mers în diverse locuri unde el a primit burse sau rezidență. Ni se asigurau casă şi bani suficienți cât să trăim decent şi să ne permitem să ducem şi copilul la grădiniță. Am avut un noroc extraordinar. Şi acum, abia aștept să plecăm la Berlin. Îl vom lua şi pe Gabriel cu noi şi-l vom înscrie la școală acolo”.

Toate aceste ciudate finanțări pentru un scriitor român îl fac pe Mircea Cărtărescu nu numai un profitor al banilor de la bugetul statului român, ci şi un client al finanțărilor transnaționale, în spatele cărora nu pot sta interese literare, ci de altă natură. Cum şi-a decontat el aceste privilegii poate că am afla doar dacă am citi cu atenție articolele sale din presă, căci, nu întâmplător, ditamai scriitorul, veșnic abonat la Premiul Nobel, a scris săptămânal editoriale politice partinice prin ziare!

Dar, ceea ce așteptăm imediat de la cei responsabili este explicarea sumei uriașe cu care a fost susținut Cărtărescu cu bani din bugetul și așa sărac al României. Căci nu este el buricul pământului, pentru ca, dintre toți scriitorii români, să beneficieze de huzur, în timp ce toți ceilalți se chinuiesc să-şi scoată cărțile prin sponsorizări mărunte care abia asigură un tiraj de câteva sute de exemplare! Ca să nu mai vorbim de traduceri în vreo limbă de mare circulație, în timp ce Cărtărescu, pe bani publici, cred că este tradus și în limba urșilor polari!

Deși nu este în literatură decât un compilator, prin susținerea mai marilor băsiști spirituali ai acestor vremuri, Cărtărescu dă impresia că el este cel care-i întinde pe spate gelul potrivit lui Gabriel Liiceanu, în celebra scenă din romanul filosofului, „Scrisori către fiul meu”, unde se vorbește despre „voluptatea” şi „răsfățul” dușului matinal, urmate de geluirea hoitului.

Căci ce altceva este disprețul față de banii publici, din care se dau pensii amărâților, dacă nu o voluptate şi un răsfăț, pe care anumiți scriitori le-au împrumutat de la politicienii care-şi cumpără stikuri de buze şi creme anale din banii statului? Dacă nu cumva raportul de influență o fi invers!

Plagiatorul Cărtărescu ne amenință că ia Premiul Nobel și anul viitor

Cărtărescu se plânge, însă, că n-a primit de la ICR decât puțin peste 100.000 de euro, sumă pe care un om de condiție socială medie nu-i economisește poate nici în trei generații. În schimb, pentru imaginea acestui metalambanist flatulent suma este reclamată ca mică. La cât rahat a mâncat el cu talent în editorialele lui ridicole, violente şi sâsâite, suma este într-adevăr insignifiantă. Căcatul mâncat ar trece de vreo 5 milioane euro. Unde mai pui că închipuitul visează noaptea că este nobelizabil şi dimineața află, fără voia lui, că un oarecare Mo Yan a fost ales dintre un miliard trei sute de milioane de chinezi cel  mai talentat urmaș al lui Confucius. Şi fiindcă bătrânii chinezi nu risipesc banii, milionul de euro l-au dat urmașii lui Carol al XII-lea, care între timp şi-au revenit după bătălia de la Poltava.

Oricine are voie să propună un scriitoraș ca_Cărtărescu pentru Nobel

Mircea Cărtărescu se mai plânge că ce greu e să ajungi pe listele Nobelului. Cine nu știe că Nobel e acela cu dinamita care înainte de a muri şi-a dat seama că are prea mulți bani şi a vrut să facă niște crematorii pentru factorul uman dar religia nu i-a permis şi atunci le-a venit ideea să arunce cu banii în talentații viitorului.

Oricine are voie să propună un scriitoraș ca_Cărtărescu pentru Nobel. Un scriitor, ca persoană fizică, independentă (cum l-a propus Goma pe Eliade). Un director de institut științific are voie să facă propuneri pentru Nobel, un director de bibliotecă, un decan de facultate ş.a.m.d. până poți să ajungi la Papă, căci şi el are dreptul să propună la Nobel. Când vom dezvălui care sunt propunătorii lui Cărtărescu, veți intra în istoria râsului fiindcă nu veți putea să vă mai opriți niciodată dacă sunteți o fire veselă. Dacă sunteți o fire tristă vă veți indigna indimenticabil văzând escrocheria.

Se știe că pe Cărtărescu l-a lansat stalinistul Crohmălniceanu, zidarul care îl înjura pe Blaga că e fascist şi pe  Cioran că e hitlerist. Cărtărescu fiind analfabet nu știe că Crohmălniceanu a distrus cultura română inventând realismul socialist, acum fac pe proștii şi cred că sunt postmoderniști. Doctoratul (doctoratul!) şi l-a dat cu stalinistul Paul Cornea, fost membru al CC al UTM, fostul șef al lui Ion Iliescu, băiatul responsabil cu scrisorilor către Stalin şi Komsomol. Când se chinuia să scrie o prefață la o carte de Bălcescu nu se putu abține până nu dădu cu nasul în curul lui Dej, ca prefață.

Cine este Mircea Cărtărescu

“Cărtărescu Mircea, născut la 1 iunie 1956, București. Fiul unui activist.” Așa începe o Notă a Securității, transpusă de Mihai Pelin în Cartea Alba a Securității, aflată la vremea redactării volumului Istorii literare și artistice în Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 și care, în prezent, ar trebui să se afle în Dosarul lui Cărtărescu de la CNSAS.

Mai interesant este, însă, cum se încheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela că după apariția volumului lui Mircea Cărtărescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , căruia Nicolae Manolescu ii face o primire excepțională în România literara, încep să apară articole de alertă, care denunță procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pură și simplă a unui pasaj de o jumătate de pagină din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatură Universală, 1969, pag. 194).”

De la Alex Ștefănescu, aflăm o altă versiune, mai edulcorată, privind meseriei de baza a tatălui lui Cărtărescu:

„Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în București, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgărească.

Adevărul nu e la mijloc, ci le cuprinde pe amândouă: tatăl lui Cărtărescu a fost activist pe problemele colectivizării, a lucrat la publicația “Agricultura Socialista” și la “Steagul Roșu” și colaborator la “Informația Bucureștiului” (“Ziar al Comitetului Orășenesc București al PCR și al Sfatului Popular al Orașului București”.

Fiul sau avea sa-i continue „opera”. Și nu numai la “Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din București). Conform confesiunilor unui spion DIE: Mircea Cărtărescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, a fost antrenat ca politruc în caz de război si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate.

Cu toate acestea, nici in memoriile sale fluviu, nici in prezentările sale publice, nici in CV-ul său de la ICR, nici in biografia romanțată de pe Wikipedia, nu apare acesta mică pată de culoare (maro). Nici măcar tovarășii săi apropiați – să spunem – și mari cunoscători ai secretelor literare și ale Securității, cum este Dorin Tudoran, nu aveau habar, până acum, de acest mic și insignifiant amănunt biografic.

Singura care, se pare, știe ceva mai multe, este Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatură, care l-a plesnit în două-trei rânduri de i-a tăiat piuitul.

Iată doar una dintre palmele primite de Cărtărescu de la doamna Herta Muller: “Dacă iei noțiunea de cenzură, îți dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi așa eram toți la Aktionsgruppe. Din păcate, mulți scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu știa atunci că există scriitori urmăriți şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! (Interviu revista Corso – dispărut de pe site, disponibil prin NapocaNews)

Dar piuitul i-a revenit imediat tele-nobelistului nostru: Într-un editorial din Evenimentul Zilei, revoltatul Cărtărescu, după ce l-a făcut pe Havel disident polonez (!!! – frază corectată apoi online de EvZ după ce au sesizat tâmpenia autorului) a amenințat-o pe Herta Muller că o sa-i arate el cum a luptat cu regimul și Securitatea.

“Mi-e sila să mă laud eu însumi cu ce-am făcut înainte de 1989 (?!)… Ieșit din adolescență, comunismul m-a găsit student la Litere, apoi, până la revoluție, profesor de română la o școală generală de la marginea Bucureștiului. N-am colaborat cu Securitatea şi n-am avut niciodată (până-n ziua de azi) nicio funcție”, scrie săracul Mircea Cărtărescu ca „senator” EvZ.

Desigur, a scrie la revista “Activistul” a Securității, chiar și doar pentru o lună, a fi antrenat ca politruc și a purta trese de sublocotenent de Securitate nu înseamnă neapărat „a colabora cu Securitatea”. Mai curând, a coabita cu Securitatea. În același articol de gazeta de perete, Cărtărescu afirma tranșant ca își va cere imediat Dosarul de la CNSAS si va face lumina în sat, pentru Herta Muller. Au trecut de atunci doar vreo șapte-opt ani…

Plagiatorul Mircea Cărtărescu

Că a plagiat Cărtărescu în vreo 5-6 cărți ca un bezmetic, știe toată lumea. Şi Google știe. Dacă deschizi Google pentru „Cărtărescu”, nici nu apuci să-i scrii numele şi apare cuvântul “plagiat”. E simplu să-l verificați pe hoț.

În ediția din 4 octombrie 2015, a celebrului cotidian național german „Frankfurter Rundschau”, este publicat articolul „Mircea Cărtărescu. Nobelpreis-Anwärter unter Plagiats-Verdacht” (Mircea Cărtărescu. Pretendent la Premiul Nobel bănuit de plagiat), în care este citat un articol din Cotidianul, semnat de Ion Spînu, apărut imediat după publicarea volumului „Poezia”, la Editura Humanitas.

Articolul a apărut în pagina de „Literatură” a cotidianului german şi este semnat de jurnalistul Norbert Mappes-Niediek, care trece în revistă toate acuzațiile de plagiat aduse scriitorului român încă de la cartea sa de debut. Ziarul Cotidianul este citat de mai multe ori în articolul din „Frankfurter Rundschau” ca fiind „die einflussreiche Netzzeitung „Cotidianul”!

Reamintim că articolul menționat s-a intitulat „Eveniment în istoria literaturii române contemporane. Mircea Cărtărescu recunoaște, după 35 de ani, că a plagiat în cartea lui de debut” şi a apărut în Cotidianul din 22 iunie 2015.

Articolul lui Norbert Mapes-Niediek este fulminant şi scoate în evidență la începutul său faptul că în România s-a exagerat cu prezența lui Cărtărescu pe așa-zisa listă scurtă a candidaților la Premiul Nobel: „Schon im letzten Jahr zählte Mircea Cartarescu zu den aussichtsreichen Anwärtern auf den Literatur-Nobelpreis. Ob der Rumäne für die kommende Vergabe in der engeren Wahl ist, verrät das Nobelpreis-Komitee nicht”. În articol se face referire şi la plagiatul Primului ministru Victor Ponta.

După cum se vede, autorul articolului scoate în evidență plagiatul din romanul „Viața şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman” al lui Laurence Sterne, pe care-l preia din articolul nostru, în care am subliniat că Mircea Cărtărescu nu a făcut altceva decât să copieze cuvânt cu cuvânt un pasaj din romanul apărut la „Editura pentru literatură universală” în anul 1969, pe care doar l-a așezat sub forma unor versuri în volumul de debut „Faruri, vitrine, fotografii”, apărut la editura „Cartea românească” în anul 1980.

De asemenea, sunt evidențiate şi pasajele plagiate din limba latină cu grave greșeli de transcriere, cum sunt cele din volumul lui Heimito von Doderer – „Ferestre luminate”, apărut la „Editura pentru literatură universală” în anul 1969 sau Scrisoarea lui Gaio Plinio Cecilio Secondo, mai cunoscut sub numele Pliniu cel Tânăr, către Împăratul Traian, preluată din același roman al lui Laurence Sterne, „Viața şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman”, ori din vol. John Locke – „Eseu asupra intelectului omenesc”, apărut la Ed. Științifică.

Reamintim că, în ultimul deceniu, „elita intelectuală” l-a prezentat pe Mircea Cărtărescu ca pe un veșnic candidat la Premiul Nobel. Cărtărescu însuși a indicat într-un C.V. că ar fi fost înscris pe o listă scurtă a candidaților cu mari șanse, invocând, de fapt, prezența lui într-o ofertă a unei Case de pariuri sportive! Surprinzător este faptul că în urmă cu ceva vreme, Mircea Cărtărescu a semnat un „Apel al universitarilor” intitulat „Doctorat fără plagiat”, în care înfiera, pe bună dreptate, plagiatul, numai că, iată, acum plagiatul său a trecut granița şi este cunoscut de întreaga lume! În trecere, subliniem prezența lui Gabriel Liiceanu pe această listă a semnatarilor, el fiind, la rândul său, acuzat în urmă cu mulți ani că a plagiat în Teza sa doctorat, motiv pentru care a şi fost dat afară din Institutul de filosofie!

Acum ar mai lipsi, astfel încât circul să fie complet, ca Victor Ponta, Nicolae Ciucă etc., acuzați şi ei de plagiat, să inițieze un Apel împotriva lui Liiceanu, Pleșu sau Cărtărescu!