Bine-ați venit în comuna Stăncuța, județul Brăila! Astfel, EXPRESS SUD-EST devine prima publicație care scrie un reportaj despre existența insipidă a acestei localități aflate la răscruce de vânturi, pe lângă Dunărea lin curgătoare. Și dacă aveați cumva impresia că am inventat acest loc, dată fiind existența ei cel puțin îndoielnică, aflați că în acest virgin teritoriu există poate nu turism, dar un centru de informare turistică tot veți găsi. Plus vreo două parcuri în care să vă odihniți ca în bălării. Asta prin bunăvoința autorităților brăilene și a permisivului sac cu fonduri bugetare ale guvernelor care s-au perindat pe la conducere României.
De când Insula Mică a Brăilei a devenit parc natural și este administrată de Regia Națională a Pădurilor, localnicii din Stăncuța se simt înstrăinați de ținutul pe care de 170 de ani l-au crezut ca și-al lor. Noroc că, în timpul ăsta, italienii au „reparat” orezăria din Balta Brăilei, pe care a jefuit-o Omar Haysam.
Acum 170 și ceva de ani, oamenii s-au așezat în zona comunei Stăncuța, pentru vecinătatea cu Insula Mică a Brăilei. Acum trei ani au încropit și un plan de administrare mai rațională a ținutului, pe care îl credeau ca și-al lor. Numai că gestionarea arealului devenit parc natural a revenit Regiei Naționale a Pădurilor, noile reglementari dându-le localnicilor sentimentul deposedării.Auzisem că Insula Mică a Brăilei e „domiciliul” multor rase rare de păsări, iar peisajul l-ar concura pe cel al Deltei Dunării. Cu gândul să ne strecuram pe brațele Bălții, am ajuns în comuna Stăncuța, iar Gheorghe Culai, un localnic hâtru și isteț, ne-a devenit ghid încărcat cu destule istorii ale locului.
Cu doua bărci cu motor aveam să facem un tur de vreo patru ore. Timp prielnic pentru a descoperi izul locului, dar și frustrarea înstrăinării pe care oamenii o trăiesc din 2003, de când „stăpână a averii naturale” a devenit Regia Națională a Pădurilor.
Altfel, aflându-se în județul Brăila și, într-o lume în care așa ceva poate trece ca fiind o calitate, Stăncuța nu are nimic mai mult de oferit. Stăncuța are lăcașe de cult și un turn portocaliu cu care stăncuțenii se mândresc pe un site al lor, fără însă a fi explicată utilitatea lui. Cel mai apropiat obiectiv turistic este Parcul natural Balta Mică a Brăilei, o facilitate cu o capacitate de cazare de nu mai puțin de 15 persoane. În rest, nici urmă de vreo pensiune pe raza localității. Sau nu vreuna care să existe și în lumea Internetului.
736.394 de lei fără TVA pentru un „centru de informare turistică” la Stăncuța
Dar cum caii nu mor când vor câinii, nici stăncuțenii nu depind de niște amărâte de obiective în dorința lor de a face turism. Și ca să pună înaintea boilor nu carul, ci ditamai vagonul de tren, autoritățile locale au combinat statul român la o finanțare de 736.394 de lei fără TVA pentru construirea și amenajarea unui – nici mai mult, nici mai puțin – centru de informare turistică.

Și dacă trecem peste faptul că malurile Dunării sunt, în cele din urmă, ofertantul obiectiv turistic despre care vizitatorii vor fi informați și prin niște pliante, investiția este perfect justificată. De exemplu, centrul ar mai putea informa turistul că Stăncuța nu are canalizare, nu este racordată la rețeaua de gaz și nici nu prea are asfalt, pe o porțiune de vreo șapte kilometri. Dar asta nu o poate împiedica să facă turism, că prost e cine dă, nu cine vrea să ia.
INTRUȘI
Gheorghe Culai e om de-al locului cu vechime și din ′90 a tot asistat la „plămădirea” ținutului. E strungar de meserie, dar, din lipsa unui loc de muncă, s-a convertit la lumea pescărească, lucrând acum la o firmă piscicolă.
Aflăm așadar, de la Culai, nu de la centrul de informare turistică, că limita Parcului Natural Balta Mică a Brăilei este reprezentată de fluviul și brațele Dunării la cotele maxime de inundație între podul de la Giurgeni – Vadul Oii și până la sud de Brăila, la confluenta Brațului Cravia cu Dunărea.
Pornim încet pe lângă peretele unui mal plin de găuri făcute de raci. Gheorghe Culai bate într-un fel special din palme, vrând să sperie pasările. La semnal, câte o zburătoare se ițește din desișuri.
„Aici veneau oamenii să dea la peste. Si eu mi-am făcut pe aici veacul”, ne spune Culai. Pescarul îi disculpă pe localnici, care „asta au făcut o viață”, și nu înțelege cum ei, cei pe care îi mănâncă țânțarii și care s-au stabilit aici pe vremuri când apa le ajungea până la prispă, sunt acum tratați ca niște intruși.
Nu ne îndepărtam prea mult și pe mal se arată o pălărie de paie, semn că nostalgicii meseriei se mai strecoară, cu tot riscul amenzii, printre sălcii. Trecem prin fata pescarului, care rămâne impasibil, cu ochii fixați la firul sau. La o aruncătură de băț, pe același mal este instalata o cvasicolonie de pescari de ocazie. Aflăm că sunt concetățeni de-ai noștri din Buzău și sunt omniprezenți prin zonă. Cu rulote, mese și scaune instalate pe buza țărmului, buzoienii își petrec week-end-ul sau concediile cu undița în mână.
LA ÎNĂLȚIME
Dăm de mai multe ostroave pe care ghidul nostru se străduiește să ni le înșiruie. Aflăm astfel de toate ostroavele și insulele aflate la sud de Brăila până la podul de la Giurgeni – Vadul Oii, respectiv Insula Arapului, Insula Fundul Mare, Insula Calia, Insula Mică a Brăilei, Ostrovul Crăcănel, Insula Vărsăturii și Brațul Arapu, Brațul Calia, Brațul Pasca, Brațul Cremenea, Brațul Mănușoaia, Brațul Vâlciu și Brațul Cravia.
Apoi, ca să avem de sus perspectiva locului, Culai ne invită să tragem la unul dintre punctele de observație instalate din loc în loc. Parcul Natural Balta Mică a Brăilei are 13.000 ha teren arabil și este desemnat de către Secretariatul Convenției Ramsar ca Zonă Umedă de Importanță Internațională, în special ca habitat al păsărilor de apă. De sus, verdele ținutului pare mai crud.
ADIO, ING. ALBU!
Ajungem apoi la actualul loc de muncă al lui Gheorghe Culai, unde ne întâmpină câțiva pescari și câini. De acolo, pentru a înainta cu bărcile pe braț, trebuie să ocolim traversând cu bărcile „pe uscat” un baraj pus pe privalul (canalul – n.r.) care ne duce spre inima rezervației Bălții Mici a Brăilei. Trecem de acest obstacol pentru a pătrunde într-o deltă secretă, ascunsă de insule și pomi. În dreptul încrengăturilor dese de nuferi albi și galbeni oprim motoarele și începem să dăm la rame.
În timpul asta, Culai își amintește de iernile pe care le-a prins la pescărie, când înghețase Dunărea și ajunseseră să o traverseze cu săniile. Acum sunt niște excluși, care mai încap aici doar cu aprobări. Pentru ei, apa bălții a devenit în timp un personaj cu funcție și capricii: „inginerul Albu”, i-au zis, un inginer cu o fire „a naibii de schimbătoare”.
PROIECT PENTRU STĂNCUȚA
În anul 1999, Consiliul Europei a aprobat finanțarea, în cadrul Programului „Life Natura”, a Proiectului LIFE 99 NAT/RO/006400 „Plan de management integrat pentru Insula Mica a Brăilei”, elaborat de Departamentul de Ecologie Sistemică și Dezvoltare Durabilă din cadrul Universității București.
Înșiși localnicii din Stăncuța i-au ajutat pe cercetătorii din Capitală să-și finalizeze proiectul, transformând o fosta cârciumă în săli de lucru și punând-o la dispoziție. Cârciuma mai este folosită și acum pentru seminarii de specialitate. Obiectivul acestui proiect a fost dezvoltarea managementului ariei protejate în concordanță cu legislația națională și cu reglementările internaționale existente în domeniul conservării biodiversității.
Astfel, suprafața a fost împărțită în două zone protejate sau zone de conservare specială – una în Ostrovul Fundu Mare (1.629 ha) și o a doua în Ostrovul Popa (7.801 ha), cu regim strict de protecție, și o zonă-tampon – cu o suprafață de 11.644 ha, ce are rolul de a proteja zonele de conservare specială de presiunea directa a populației umane. Suprafețele protejate reprezintă aproximativ 44% din suprafața Parcului Natural Balta Mică a Brăilei.
În urma acestui proiect, în martie 2003, printr-o hotărâre de Guvern, Balta Mică a Brăilei a devenit parc natural, administrat de către Regia Națională a Pădurilor, și nu de către instituțiile județene și locale, în parteneriat, așa cum fusese gândit proiectul de către chiar localnicii din Stăncuța.
STĂNCUȚA ȘI BANII ARUNCAȚI PE DUNĂRE
În urmă cu câțiva ani, edilul localității Stăncuța, Nicu Turcu, a dispus ca în două parcuri din sat să fie instalate circa 200 de coșuri de gunoi și tot atâtea bănci.
Într-unul dintre parcuri sunt 175 de coșuri de gunoi şi 122 de bănci. ”Dacă așezi câte trei oameni pe o bancă, în acest parc încape jumătate din populația activă a satului (n.r. 1700 de oameni)”, ne spune Gheorghe Culai. N-a călcat picior de copil în zonă, iar bălăriile sunt pretutindeni. Moftul a costat însă peste un milion de euro.

În acest parc pierdut în Lunca Dunării, pubelele par mai multe decât crucile din cimitir și firele de iarbă. Lipite de bănci sau de garduri, stau aliniate ca un pluton de execuție a… banilor publici.
Și cu toate că spațiile de joacă sunt inaccesibile, având lacătul pus, primarul consideră că proiectul este unul “reușit”, argumentând că spațiul verde a fost ridicat pe o fostă groapă de gunoi.
EXPLOATARE CU SCÂNTEI
O altă bogăție primită de la natură de oamenii din Stăncuța dă acestora bătăi de cap, respectiv un zăcământ de țiței, se pare, de o importanță deosebită. Zăcământul este exploatat de Rompetrol, pe terenul comunei funcționând mai multe sonde de extracție. Problema localnicilor este aceea că drumul din comună a fost distrus de mașinile de mare tonaj care transporta țițeiul de la sonde spre rafinării.
Drumul, cu o vechime mai mare de 15 ani și prevăzut pentru un transport maxim de 7 tone, suportă zilnic cel puțin patru traversări dus-întors ale unor mașini cu o capacitate de 40 de tone. În plus, din când în când, OMV, firma care deține licența de exploatare, uită să achite primăriei Stăncuța chiria pentru terenul care aparține comunei și pe care sunt amplasate sondele și cisternele de țiței.