Sfântu Gheorghe are o frumusețe stranie, aparte, cu ulițe pline de praf fin, gălbui, cu casele sale micuţe, dar cu grădini bogate în preajmă, cu oamenii bătuți de soare şi vânt, pe care îi vezi cu treabă tot timpul, cu vocile lor care încep şi salută în româneşte şi apoi continuă la repezeală câteva replici în hoholă, un dialect ucrainean, dar mai ales cu vraja aruncată de Dunăre dintr-o parte și de mare din cealaltă. Plus cea mai lungă plajă din România, de aproximativ 30 de kilometri, sălbatică și revendicată de vietăţi diverse, de la viespi şi fluturi la chire de mare, pelicani, vaci şi cai. Doar păsări inventariate sunt peste 300, inclusiv ambele specii de pelican din Deltă, cel comun şi cel creț.

Sfântu Gheorghe este comuna tulceană care mai numără sub 400 de băștinași, după cum spun chiar ei, deși ultimul recensământ, din 2011, înregistra circa 800 de locuitori. În urmă cu câteva decenii, vreo 500 de pescari duceau greul ”cotei” comuniste, la sturioni, scrumbie sau alte specii căutate de peşte. Şi îşi iubeau meseria!

Acum au mai rămas câteva zeci. Pescuitul la sturion este sub interdicţie de 14 ani, aşa că oamenii s-au reorientat cum au putut. Turismul sau ecoturismul, cum i se spune mai nou, a câștigat teren, iar localnicilor li s-au alăturat oameni de peste tot, care au cumpărat proprietăți şi şi-au dezvoltat afaceri în zonă – pensiuni, transport, ambarcațiuni, excursii sau suveniruri. Vechii pescari, acum pensionari, trăiesc din amintirea vremurilor în care tinerețea lor însemna şi speranță. Cei tineri se reprofilează cum pot după ce-şi predau la noua cherhana peștele prins prin împrejurimile micuței localităţi, situată dumnezeiește la vărsarea unui braț al Dunării în mare.

Sfântu Gheorghe, o altă lume

Braţul Sfântu Gheorghe se uneşte cu marea ca şi cum ar fi trasă o linie cu creionul, aşa pare de pe plaja sălbatică. Valurile se sparg parcă brusc de acea linie, care nu e deloc imaginară, iar uneori iau întorsături neobişnuite. Culoarea mării întâlneşte culoarea apei dulci şi devine totul magie, mai ales că Braţul Sfântu Gheorghe e lat de vreo 500 de metri din mal în mal la vărsare.

Activistul buzoian, circul de două parale și incompetența Poliției buzoiene. Cine este „luptătorul cu mafia” din Buzău și ce vrea mușchii lui

Sigur că oamenii locului nu văd totul romantic, au murit destui prin zona aceea, la pescuit mai ales, unde sunt nişte vârtejuri şi curenţi puternici, ”de forfecare”, şi care nu i-au mai adus la suprafaţă niciodată pe nefericiţi. Specialiştii în navigaţie explică faptul că există nişte praguri de nisip, rezultat al intersectării celor doi curenţi războinici – al mării, pe direcţia nord-sud, şi al Dunării, pe direcţia vest-est -, precum şi al depunerilor aluvionare ale fluviului. Pragurile se întind în largul mării de pe malul stâng al braţului pe vreo doi kilometri, fiind foarte periculoase pentru ambarcaţiuni.

Sfântu Gheorghe are o frumuseţe stranie, aparte, cu uliţe pline de praf fin, gălbui, cu casele sale micuţe, dar cu grădini bogate în preajmă, cu oamenii bătuţi de soare şi vânt, pe care îi vezi cu treabă tot timpul, cu vocile lor care încep şi salută în româneşte şi apoi continuă la repezeală câteva replici în hoholă, un dialect ucrainean, dar mai ales cu vraja aruncată de Dunăre dintr-o parte şi de mare din cealaltă. Plus cea mai lungă plajă din România, de aproximativ 30 de kilometri, sălbatică şi revendicată de vietăţi diverse, de la viespi şi fluturi la chire de mare, pelicani, vaci şi cai. Doar păsări inventariate sunt peste 300, inclusiv ambele specii de pelican din Deltă, cel comun şi cel creţ.

Orice ai vrea să faci în acel loc se leagă de Dunăre, de mare şi de peşte, indiferent că e vorba de trecut sau de prezent. Mai nou, şi de turism, pentru că din sutele de pescari localnici de acum ceva decenii au mai rămas câteva zeci, iar mulţi s-au reprofilat cu activităţi de turism sau ”lucrează prin alte părţi”, zic bătrânii, şi îşi iau permis ”aşa, ca să aibă când au nevoie”. Lor li se alătură oameni veniţi din alte părţi, unii stabiliţi definitiv, alţii doar cu afaceri turistice sezoniere.

Sturionii, Fata Morgana a pescuitului românesc de un deceniu şi jumătate

Din 2006, în România există interdicţia la pescuit sturioni pentru revitalizarea populaţiei din Dunăre şi Marea Neagră, interdicţie care ar fi urmat să expire în aprilie 2021, dar din motive de „protecția populațiilor și ca o etapă esențială pentru recuperarea ulterioară” s-a decis prelungirea interdicției la pescuit și după anul 2021. Oamenii din Sfântu Gheorghe nu sunt încântaţi de povestea aceasta şi au tot felul de variante, inclusiv că ”toţi ăştia de rang mare din ţara asta, dar şi din Europa şi-au făcut crescătorii şi li se strică afacerile”. Miza nu este carnea acestor peşti, care există de vreo 200 de milioane de ani pe Terra şi ajung să trăiască peste 100 de ani şi să cântărească sute de kilograme. Miza este reprezentată de icre.

Morun, cegă, păstrugă sau nisetru. Acestea sunt cele patru ”ţinte” din România, iar morunul este cel mai preţios, pentru că nu se găseşte în orice mare a Europei. Caviarul! O afacere la prima mână pentru pescari, iar apoi pentru întreaga lume, în funcţie de câte verigi se adaugă pe lanț. Doar că pescarii nu ar câştiga nici acum, cum nu câştigau nici în urmă cu zeci de ani prea mult. Însă interdicţia înseamnă şi ceva mult mai rău în prezent: braconajul!

România este ”râvnită” dintotdeauna pentru morun. Nea Iosif, unul dintre bătrânii pescari ai Deltei, ne spune că atunci când s-a angajat, în 1964, a prins chiar anul cu record de caviar la sturioni: 1.000 de kg.

Povestea caviarului din vremea când România era în topul mondial

Cherhanaua veche din Sfântu Gheorghe, cea unde ajungeau tone de peşte şi caviarul, este aproape o ruină în prezent. Este inclusă în circuitul de excursii organizat de pensiunile din comună şi de pescarii care se oferă ghizi pentru turişti. Reprofilare, cum zicea Nea Iosif! Există şi cherhanaua nouă, unde oamenii predau ce prind până la ora 12.00. E curată, vopsită în alb, dar cam pustie! Semn că nici nu mai are rost să fie comparatele cifrele ”capturilor” cu cele din trecut.

Saga unui drum cu importanță maximă pentru turismul buzoian se încheie. DJ 203K va fi redat, fără restricții, circulației la jumătatea lunii octombrie

La vremea sa, cherhanaua veche a fost un mini-orăşel: cu propria uzină electrică şi canalizare, spaţii de dormit şi servit masa pentru angajaţi, cu fabrică de gheaţă, gheţărie, afumătorie pentru peşte, cu peste 50 de căzi pentru sărat scrumbie, iar o cadă suporta patru cicluri de sărare a câte 1,5 tone, plus grădină de flori şi pomi fructiferi, cu femeie angajată special pentru îngrijirea lor şi câte şi mai şi câte. Pe atunci, era cea mai mare din Deltă şi cea mai performantă. Toate bune şi frumoase până a venit Revoluţia, când ”totul s-a destrămat, companii de stat, tot în domeniu!”.

Prin 2004, cherhanaua veche s-a desfiinţat şi, treptat, a ajuns semi-ruină pe care o pot vedea turiştii în prezent. Doar din barca cu care merg în excursie pe canale! Localnicii spun că a fost făcut intenţionat totul, pentru ca cine a cumpărat totul după desfiinţare să vândă acum pe vreo două milioane de euro. Oficial, nu există informaţii însă, iar localnicii se feresc să dea alte amănunte!

Icrele de morun, ”mai grase, mai savuroase”

După zeci de ani munciţi în lumea caviarului, întrebarea următoare vine firesc: care sunt cele mai bune icre negre româneşti? ”Cele de morun, eu aşa cred. Sunt mai grase, mai savuroase. Cele de păstrugă sunt mai slabe, iar cele de nisetru sunt asemănătoare cu cele de morun, dar gustul diferă, e mai amărui cumva. Icrele de morun sunt şi cele preferate de multă lume”, ne explică doamna Natalia o fostă laborantă la cherhana.

Cherhanaua veche a cunoscut, indiscutabil, vremuri glorioase, cum ar fi anul 1975, când producţia a fost de 3.250 de tone de scrumbie, explică fosta laborantă la cherhana. De ce se întâmpla asta la Sfântu Gheorghe? Pentru că la 1 aprilie intra prohibiţia la peştele de apă dulce şi toţi pescarii ”migrau” la prins scrumbie în buza mării.

Un record la capitolul sturioni, din amintirile doamnei Natalia, este un exemplar de morun de 420 de kilograme şi care avea 51.50 kilograme de icre. ”Nu conta cine şi ce a prins. Asta ştiau pescarii între ei, ştiam cu toţii, dar noi eram anonimi. Laudele mergeau la cei de sus, la partid, la judeţ şi la minister. Exista Miliţia Deltei, Securitatea şi câţi şi mai câţi care ne controlau. Icre nu era voie să ducem, sigur că oamenii se mai descurcau, dar nu se fura cu kilogramele. Mai ales că icrele erau pe categorii. Cea superioară şi a I-a mergeau la export, a II-a şi a III-a în ţară. Totul era supravegheat!”.

Gura Teghii. Cu drag de deasupra lumii

Condiţia pescarului din prezent este deplânsă de femeie. ”Privatizarea în acest domeniu a fost prost înţeleasă. Pescarii sunt plătiţi acum doar pentru ce prind, faţă de acele vremuri, când li se asigura un venit şi după ce făceau alte munci necesare. Acum, iau 2 lei pe ce prind şi îi dau pe răchie poate, şi cu ce rămân? Păcat de oamenii ăştia buni care au mai rămas. Acum nimeni nu se mai îngrijeşte de ei pentru pensie. Unii au murit de tineri, le-au rămas soţii tinere, care erau casnice şi nu au nimic. Eu am adunat 48 de ani în cartea de muncă, dar câţi dintre pescari pot spera la asta? Mai avem vreo 30, dacă mai sunt atâţia pescari adevăraţi în Sfântu Gheorghe! Este tare grea viaţa de pescar, dar atât de frumoasă!”, încheie doamna Natalia, rămasă pe gânduri.

Era o vreme  când România domina în topul mondial al comerţului legal cu icre negre, acum sturionii sunt braconaţi cu orice preţ în Dunăre şi Marea Neagră. 100 de grame de icre de morun se vând acum de la 100 de euro în sus, depinde de sursă, metropolă şi restaurantul în care te afli. De kilogram nici nu are rost să pomenim!

Între timp, în Sfântu Gheorghe amintirile bătrânilor pescari se estompează, la fel ca şi lumea în care au trăit, aproape dispărută! Tot la trei case în comună sunt reclame pentru cazarea turiştilor, excursii pe lacuri, în pădurile ancestrale din zonă sau la Insula Sahalin, cum se numeşte în original, o minunăţie oferită de ape şi unde pelicanii şi stârcii cenuşii, dar nu numai, se bucură de liniştea râvnită.

Cum se face storceagul, reţeta celebră din Sfântu Gheorghe?

La una din cele trei unităţi turistice acreditate oficial în Sfântu Gheorghe, Dorina (57 de ani) bucătăreşte de zor. Peşte, normal! De 16 ani lucrează în domeniu, iar înainte a fost patru ani zilieră în construcţii, iar mai înainte casnică, aşa cum sunt mai toate femeile din zonă. E atipică oarecum, pentru că nu se sfieşte să povestească şi despre cum creşte porcul pentru Crăciun.

”Sunt căsătorită de 37 de ani, iar la nuntă am primit un purcel, aşa că de atunci eu cresc şi porc de Crăciun. Fac de toate din el, ca toată lumea, cârnaţi, tobă, slănină şi burtă în sare, de toate. Ne ţine 3-4 zile şi apoi ne întoarcem la peşte. Asta ne place! Uite un fel mai special, fac la sărbători, este scordalea. Adică un peşte mai bun aşa, o ştiucă, o păstrugă, ţinută la sare o oră, apoi fiartă şi mărunţită. Iar peste ea, în farfurie, se pune un piure de cartofi făcut cu ulei, usturoi, un pic de oţet. E foarte bună!”, explică Dorina.

O uliţă mai încolo se aud ţipetele de bucurie ale copiilor în drumul spre plajă. Unii stau în staţia de la capăt a trocariciului, aşa se numeşte mijlocul de transport pe care noi, ceilalţi, îl ştim de copii de pe litoral drept titicar. Un drum spre plaja aflată la vreo 2-3 kilometri costă 3 lei. Patru-cinci firme se ocupă de acest business. Remorci vopsite vesel, cu băncuţe, acoperiş şi trase de maşini 4×4 transportă zilnic turiştii. Mai puţin între orele 13.30 – 16.30, când e interdicţie pentru liniştea localnicilor.

Paralel, pe dig, la punctul de debarcare/îmbarcare Navrom Tulcea e forfotă mare. Zilnic vin noi turişti sau simpli băştinaşi cu cumpărături. Totul se încarcă în căruţe, în roabe, în motorete, în troşcolete, orice doar să nu fie autovehicule, care sunt interzise în zona Biosferei fără permis special.

E un loc aparte! Departe! Şi în care se trăieşte greu în afara sezonului turistic, dar despre iarna din Sfântu Gheorghe nu vorbeşte nimeni, niciodată! Poate pentru că rămân doar o mână de oameni, zişi şi oamenii locului sau pescari adevăraţi! Şi mai rămân, poate, câţiva sturioni, care au, în sfârşit, linişte!

Dacă vă plac materialele publicate, vă invităm să ne urmăriți și pe pagina noastră de Facebook.