Sate pustiite, case părăsite sau pe cale de a se ruina. Aceasta este imaginea mai multor localități din România sub PSD. Oamenii dau vina pe sărăcie, pe lipsa locurilor de muncă, fiind nevoiți să-şi părăsească locuințele și să plece în căutarea unui trai mai bun. Ce rămâne, însă, atunci când oamenii, mai ales cei tineri, își iau lumea în cap?

Lacu cu Anini, satul pe cale de a deveni al nimănui

Așa se face că, mânați de rugămințile unor prieteni, dar și de statisticile sumbre care spun că, începând din 2011, România a pierdut aproape 1,1 milioane de locuitori activi, iar aproape 11 milioane de români reprezintă populație inactivă, am pornit spre Lacu cu Anini, Pănătău, un sat pe cale de a deveni al nimănui.

Stăm pe muchea unui deal și vorbim cu câțiva săteni care au venit, curioși, să vadă ce căutăm în satul parcă uitat de timp. Sub noi, în vale, se întinde un ocean cenușiu de noroi, punctat din când în când cu insulițe de verdeață – case vechi, părăsite, acaparate din toate părțile de salcâmii care își văd liniștiți de viață, ițindu-se de oriunde: din crăpăturile caselor, prin acoperișuri ori prin ferestrele oarbe, strâmbe, din spatele cărora nu mai clipește nicio umbră.

Într-un astfel de sat, oamenii mor sau pleacă, dar în urma lor rămân ferestrele prin care au privit toată viața. Cercevelele din lemn fixează același peisaj, care devine punte de legătură între tine, cel care privești acum, și cei care deja nu mai sunt acolo. „Sunt mereu acolo, pe undeva, prin grădină, de vorbă cu vreun prun vecin”, ne transmite profesorul și scriitorul Gheorghe Băicuș, la vestea că suntem în satul în care s-a născut.

Umbrele acuzatoare ale satelor românești

În ultimii 12 ani, doar conform statisticilor oficiale, România a pierdut  aproape 1,1 milioane de locuitori activi, iar aproape 11 milioane de români reprezintă populație inactivă. În fiecare an, populația mai scade cu câte un procent și ceva. La baza acestui declin vertiginos stă o tranziție post-comunistă zbuciumată și defectuoasă, care a dus la emigrație masivă, scăderea natalității, speranță scăzută de viață (cea mai mică din Europa) și îmbătrânirea populației.

Satele pustiite reflectă cel mai vizibil consecințele depopulării României. Din aceste locuri care fremătau cândva de viață, au rămas doar numele, câteva case părăsite și ici-colo niște stâne de oi. Pentru multe așezări rurale din țară, datele disponibile se opresc în 2011, deși ultimul recensământ al populației a avut loc în 2022. Acesta din urmă, care oferă cifre la nivel de județe, orașe și comune, a fost subiectul a numeroase controverse privind metodologia defectuoasă, delapidări de fonduri și încercări de cosmetizare a dezastrului demografic național.

50 de sate au pierit între cele două recensăminte

Se estimează că între cele două recensăminte, cel puțin 50 de sate din județele României și-au pierdut locuitorii, goniți de sărăcie și de lipsa infrastructurii necesare unui trai decent. Pentru aceste sate, declinul populației a însemnat o lungă și tăcută agonie.

Altfel, nimeni nu face nimic pentru a opri depopularea satelor românești. Primarii își văd de afacerile lor, în detrimentul comunelor pe care le păstoresc, iar locuitorii lor se complac în lenea aia cu duhoare, pe care o găsești după ce treci munții și începi să dai de casele peste care stau să cadă gardurile și din care se rupe tencuiala. Lenea îmbibată de alcool, de comunism, de senzația că statul trebuie să ne dea și să ne facă.

Criza de identitate prin care trece România

Satele românești au trecut și trec încă prin criza de identitate pe care o traversează România de trei decenii încoace. Unele sunt îngropate de vilele de neamuri proaste ale bogătașilor, altele sunt îmbătrânite sau pur și simplu părăsite. Nu am văzut, pe unde am trecut, nici măcar o casă cu specific țărănesc construită de boierii tranziției, cu cerdac și tencuială dată cu var.

Peste 100 de sate sunt la ora actuală părăsite. Depopularea lor a început odată cu instalarea regimului comunist și industrializarea forțată datorată megalomaniei lui Gheorghiu Dej și ulterior a lui Ceaușescu. În 1948, locuitorii satelor reprezentau peste 76% din totalul populației. Fabricile și uzinele au înghițit milioane de țărani, care rămăseseră fără pământ, vite și tot ce mai aveau în gospodării. S-a ajuns astfel ca după căderea comunismului populația rurală să reprezinte 47% din totalul românilor, dimpreună cu minoritățile naționale.

În fine, o altă cauză a depopulării satelor este migrația multor locuitori din zonele rurale în țările vestice, cu gândul de a agonisi bani și a se întoarce acasă. Mulți, însă, nu s-au mai întors și probabil că nici nu se vor mai întoarce. O seamă de familii s-au destrămat, o seamă de copii au rămas în grija doar a unui părinte, a bunicilor, a altor rude apropiate. Violențe, droguri, alcool, depresii, toate și încă altele sunt semnele unor maturizări forțate, viciate, ale unui viitor de împrumut.

Conform statisticilor, 30% din populația rurală trăiește în condiții de sărăcie absolută. Oamenii de afaceri nu investesc decât în mică măsură în sate și comune, deși unele, în care mai trăiesc doar câțiva bătrâni, ar putea fi cumpărate cu totul. Mă refer la terenurile agricole pe care nu mai are cine să le muncească.

Moștenitorii sărăciei lucii

Este nevoie de primari dedicați dezvoltării satelor, care să nu mai pună pe primul loc politica și jocurile de interese, de profesori care să performeze, să-i facă pe elevi să vină cu chemare la școală, ca fiind locul în care să se deconecteze de la muncile agricole ori de la violențele din familie. Dar primăriile sunt pline de analfabeți, iar școlile de cadre didactice necalificate, de așa numiții suplinitori.

Învățământul din mediul rural a fost lăsat de izbeliște de toate guvernele de după ’89. Dincolo de orele de școală, aici nu se mai întâmplă nimic. Satele și comunele ar putea da șanse mai mari elevilor prin programe guvernamentale care să implice copiii în activități extrașcolare. Bibliotecile, cele care mai există, sunt dotate cu cărți prăfuite, și la propriu și la figurat, nu există bibliotecari, iar în locul lor practică această meserie tineri necalificați sau femei de serviciu care notează într-un catastif, cu creionul chimic, ce și cui împrumută cărți.

Fostele cămine culturale, care stau să cadă, au devenit locuri în care se fac nunți și botezuri. Ar putea fi reamenajate în folosul copiilor, ca spații în care să poată vedea filme documentare, materiale video despre ce înseamnă o meserie sau alta. Ar putea fi chemați scriitori, actori, muzicieni care să deschidă ochii elevilor și spre alte lumi decât aceea pe care o trăiesc și o moștenesc de la părinții și bunicii lor. Ca o paranteză, nici în marea majoritate a școlilor din mediul urban nu se întâmplă cele spuse mai sus.

Statisticile arată că abandonul școlar în mediul rural ajunge la 40% după finalizarea clasei a VIII-a. Rata promovabilității  examenului de bacalaureat este în medie de 25%, iar din totalul absolvenților de liceu care ajung la o facultate doar 30% provin din mediul rural.

Dar una este realitatea din statistici și alta e realitatea, ca să-i spun așa, însuflețită. Câți parlamentari sau miniștri au coborât din limuzine în sate uitate de lume, câți au intrat într-o școală coșcovită și cu WC-ul în curte, câți au vorbit elevilor curat, fără zorzoane politice, câți au intrat într-o casă de țărani săraci lipiți pământului pentru a schimba câteva vorbe cu ei?

Întrebările își au un singur răspuns: satul a fost lăsat de izbeliște, în ignoranță, sărăcie și frisoane pe șira spinării țăranului care abia mai apucă să se gândească la ziua de mâine.

Lacu cu Anini, sub zodia noroaielor

Lacu cu Anini, la mijloc de iarnă. Cu câteva zile înainte de ninsorile care au mai primenit România. Undeva, într-un fel de tentativă de loc de parcare, două femei înjură bărbătește și-și varsă năduful pe tot ce se întâmplă și pe toată lumea. Și-au parcat aici mașina, iar acum nu pot să o mai scoată din noroiul care a prins-o ca într-un clește. Adrian Rusen, ghidul meu în această încercare temerară de a vizita satul Lacu cu Anini într-o lună a zăpezilor, mai nou – a noroaielor, le sare în ajutor. Dau și eu o mână de ajutor, pricopsindu-mă cu stropi de noroi pe haine și pe față.

„Nici tătarii, nici turcii, rușii sau nemții n-au făcut atâta rău şi prăpăd cât facem chiar noi, românii, în casa noastră”, conchide Adrian Rusen, după ce pornim, pe jos, să vedem satul cenușiu de atâta noroi.

De aici, din tentativa de loc de parcare, nu se mai poate urca cu un vehicul. Doar cu un tanc, zice Adrian, completând apoi mucalit: Noroc că nu suntem în Ucraina…

Adrian e unul dintre tinerii trecuți de vreme care, chiar dacă și-a făcut un rost într-o altă zonă a județului Buzău, revine săptămânal aici, în Lacu cu Anini. În timp ce mulți dintre colegii şi prietenii lui au fugit definitiv în lume, el tot mai are speranța că odată și odată se va întoarce acasă. Regretul lui cel mai mare pentru alegerea asta e că va rămâne pesemne toată viața holtei.

Are deja 47 de ani și în sat nu mai e nici o fată. Demult, când era copil, visa să ajungă preot. Să îi învețe pe oameni de bine şi să-şi iubească aproapele. A ajuns însă să lucreze în industria lemnului, la Vernești. „Îmi place să dau cu sapa, să tai lemne, să stau cu animalele, să trăiesc în natură. Îmi place şi să citesc, doar că nu prea am cărți. Aici, parcă e în afara timpului. Şi mie îmi place așa, că după câte aud pe la radio, nu-i deloc bine ce se întâmplă prin lume. E mai bine aici, ferit de rele şi oameni lacomi”.

Mă privește senin, cu un zâmbet tihnit. Deși e toiul iernii, aici soarele te privește șugubăț dintr-un cer ireal de albastru, ca de toamnă, iar el, cu capul neacoperit pare, încă, un copil.

Școala în care mai sunt doar umbrele copiilor trecuți pe aici

Mă însoțește prin sat, îmi arată școala la care a învățat şi care de vreo zece ani stă cu lacăt pe poartă.

Mergem apoi la casa fostului meu profesor de limba română din școala generală, Gheorghe Băicuș, o casă încă solidă, care nu pare a fi părăsită.

Pe drum, îmi arată casele părăsite şi-mi spune poveștile celor care cândva au locuit acolo. Mă întreabă apoi dacă vreau să mergem și sus, în vârful dealului, să-mi arate și casa în care s-a născut și la care se întoarce săptămânal, ori să văd, mult mai sus, pădurile milenare dimprejur, să văd măcelul defrișărilor făcute de oameni grei, în ultimii ani. Știe toate locurile ca-n palmă.

A copilărit printre ele, le-a aflat poveștile, dar, din păcate, el nu mai are cui să le spună poate niciodată. „Sufletul mi-a rămas aici, ca în filmul ăla, ultimul mohican. Toate satele astea probabil că vor dispărea de pe fața pământului. Cum spunea odată un bătrân de-aici, din sat: că nici tătarii, nici turcii, rușii sau nemții n-au făcut atâta rău şi prăpăd cât facem chiar noi, românii, în casa noastră”.

Ulițe părăsite, dar care poartă nume de străzi, iar casele au numere noi

Cutreierând satul, mai găsim încă cinci case în diferite stadii de dărăpănare, pe care încercăm să ni le imaginăm în perioada lor de glorie, mândre și frumoase. Pe unele ziduri a rezistat varul, care mai dă încă impresia de loc îngrijit. Înăuntru sunt sobe mari acoperite cu plăci ceramice sau spoite în culori ochioase, care se întind pe mai multe camere. La majoritatea caselor, deteriorarea a fost grăbită de ploi, ninsori, vânt, animale și vegetația sălbăticită. Unele au acoperișul ruinat de putregai sau o parte din ziduri prăbușite. În case intrăm pe geamuri, prin poduri sau prin spărturile din pereți.

Sus, pe deal, la Sandu Vânătoru, abia îmi mai trag sufletul. Soarele strălucește cu dărnicie peste Lacu cu Anini și lumina umple casele dărăpănate cu mii de umbre. Iar când ochii ți se ajustează la pustietate și la lumina orbitoare, apariția oamenilor are un efect ciudat, de fata morgana, dar care se spulberă imediat ce intri în vorbă cu ei.

Ca o ironie a sorții, ulițele părăsite poartă nume de străzi, iar casele au numere noi.

Nicolae Stoica, primarul comunei Pănătău, promite că va lua măsuri pentru a opri depopularea satului Lacu cu Anini

Primarul comunei Pănătău, Nicolae Stoica, de care aparține satul Lacu cu Anini, a făcut o serie de investiții pentru a opri depopularea zonei. Printre lucrările făcute se numără balastarea străzii Magazinului, racordarea acestei străzi la rețeaua de apă. Edilul promite că va balasta în această primăvară și ulița care urcă până în deal la Sandu Vânătoru, astăzi, îngropată în noroi și sufocată de bălării.

Ne mai spune că există deja un proiect de asfaltare al acestei ulițe care va deveni, într-un final, o șosea modernă care va uni comuna Pănătău cu comuna Cozieni, de pe cealaltă parte a Munților Buzăului.

„Oamenii au nevoie să trăiască într-un loc în care să fie lângă cei apropiați și să beneficieze de condiții de trai, pentru ei și familiile lor, în concordanță cu timpurile actuale. Vor un mediu care să le pună în valoare pregătirea profesională, un mediu în care copiii pot crește frumos și pot beneficia de condiții educaționale moderne”, ne-a declarat primarul Stoica.

Epilog

Sus, pe deal, am început să ne gândim la cum se definește viața în locurile rupte de lume, unde existența și inexistența se întrepătrund cu neastâmpăr. Am pornit în această călătorie din Buzău, un oraș aflat la circa 70 de kilometri, dar în care noi și alți 115.494 de locuitori (la recensământul din 2011) ne ducem traiul zilnic. Satul Lacu cu Anini, destinația noastră, este încă o așezare rurală, dar e foarte posibil, în lipsa unui interes al autorităților locale pentru infrastructură și oameni,  să devină doar o fantomă care bântuie în recensăminte și pe hărți. Când prezentul ne apucă de guler, e important să ne agățăm de orice formă de identitate – colectivă, socială sau juridică.

În Lacu cu Anini, amprenta vieții se rezumă din ce în ce la mai puțini locuitori, numărați aproape pe degete. Bătrâni care își duc ultimele zile, câte-un fermier ca Sandu Vânătoru care mai nutrea speranță pentru pământurile de acolo și, din când în când, niște nea Ion  Apostol, oameni umblați prin lume, dar acum fugiți de vânzoleala orașelor.

Fenomenul definit ca „depopulare” seamănă mai degrabă cu o maree, când apele mării se retrag și lasă în urmă obiecte întregi sau fragmentate. Lucrurile își pierd funcțiile utilitare și devin ele însele monumente ale memoriei. De-a lungul călătoriei, după ele ne-am orientat prin ceața dintre prezent și trecut. Gospodăriile părăsite au devenit nave aruncate într-un banc de prundiș. Fântâni secate de apă, devenite simple gropi în pământ. Copaci care au biruit cimentul, răsărind înăuntrul caselor.

Încet și sigur, satele României se sting. E rezultatul unei alianțe trainice dintre sărăcie și migrație, migrație și depopulare, depopulare și delăsare, delăsare și sărăcie. Astăzi avem înregistrate oficial peste 100 de sate fără niciun locuitor. Acestora urmează să li se alăture alte câteva sute de localități în care își duc zilele sub 100 de persoane. Apoi va veni și rândul satelor care numără până la 1.000 de locuitori. E tabloul unui viitor nu foarte îndepărtat, prognozat de demografi, dacă autoritățile nu vor arunca un colac solid de salvare în marea de vegetație care pune stăpânire pe tot mai multe sate.