Țața Maria Zăican este stăpână peste un sat pustiu, peste coclauri şi hârtoape, peste pajiști înflorite şi livezi încărcate de fructe, peste lupii și urșii care-i dau târcoale iarna. În fapt, țața Maria Zăican este stăpâna lumii, acestei lumi pe sfârșite și căreia îi dau târcoale lupii şi urșii și-n care nu mai vine decât de două-trei ori pe an. Întrucât, la 83 de ani, singurul om din satul Aluniș, cătunul Comarnici, țața Maria Zăican trăiește cu convingerea că lumea se sfârșește cum ieși din cătunul care parcă se prăbușește peste amiaza de octombrie de dedesubtul munților Buzăului…
Cătunul Comarnici este unul din semnele că România rurală moare încet, dar sigur. În timp ce vest-europenii se întorc la sate pentru că găsesc acolo aer curat şi legume ecologice, ai noștri pleacă în valuri de la țară și din țară, îndreptându-se spre lumi mai bune. În urma lor rămân localități pustii şi case abandonate, îngropate în bălării. În Buzău sunt 16 sate cu mai puțin de 50 de locuitori şi trei în care nu mai locuiește nimeni. Și totuși, ele figurează ca localități. Dispariția satelor românești este un fenomen aproape unic în Europa. Un studiu al Comisiei Europene arată că în mai toate statele membre ale Uniunii tinerii se întorc în mediul rural, în căutarea unei vieți sănătoase. În România, în schimb, tinerii iau cu asalt zonele urbane, iar la sat se întorc cel mult pensionarii, forțați de costurile mari de la oraș.
Comarnici, cătunul lui Dumnezeu
Satul Colți, satul vestit pentru exploatarea de chihlimbar ce exista aici acum vreo sută de ani, vestit pentru extraordinarele așezări rupestre din munții ce-l înconjoară, cu casele sale de lemn din alte vremuri, cuibărite printre dinții de stâncă ai muntelui, a rămas mult în urmă.
Urcăm încet, printr-un peisaj care ar putea foarte bine să aparțină lunii, printre fracturi colosale ale muntelui, în care poți zări măruntaie de piatră amestecate cu rădăcini. Soarele ne strânge țestele în cercuri de fier încins. Dintr-o dată, peisajul se schimbă. Stâncile colosale ce păreau căzute din cer sau, dimpotrivă, crescute din pământ, au lăsat loc unor copăcei şi ierburilor, apoi, pe măsură ce urcăm, cărarea în stâncă devine un drumeag brodat cu piatră, la fel ca în Apuseni.
Apoi văd o casă străveche părăsită, pomi fructiferi nenumărați, ulicioare strâmte, şi înțeleg că suntem în Comarnici, care este un sat părăsit, un sat cum n-am mai văzut niciodată.
Comarnici. Casele nimănui
În Comarnici, mi-am amintit de sintagma „case bântuite”. Acestea sunt plasate chiar lângă cimitirul din satul uitat de timp. De o parte de drum, stau crucile sub care răposații își dorm somnul de veci, iar de cealaltă parte, stau casele nimănui, din geamurile cărora parcă ar privi sufletele celor plecați în lumea de apoi.
Totul pare straniu, ireal, în ciuda luminii violente şi fierbinți. Căsuțele acestea minuscule, ca niște cutii de chibrituri, făcute din bârne de lemn şi din pământ şi din piatră, sunt sufocate de copaci enormi, cu crengile noduroase, aplecate spre pământ, de parcă ar fi obosite. Cu ușile larg deschise, scârțâind în bătaia vântului, cu geamurile sparte, aceasta parcă te-ar ademeni şi te-ar speria totodată. În interior, nu a mai rămas nimic decât niște cărămizi aruncate la întâmplare. Doar chițcăitul șobolanilor mai dă un semn de viață. Duhul pustiei este stăpân. Nici un om. Colțenii spun că satul a fost părăsit pentru că nu era curent electric şi că oamenii mai vin aici, uneori, pentru a cosi sau a culege merele şi prunele. De-aici, până, hăt, mai jos, la căruțe, totul se cară cu spatele.
Doborâte de vânt sau arse de necunoscuți
Seria tristă a umbrelor de casă printre copaci dezgoliți ce așteaptă încântarea zăpezii şi a altora ce se-încăpățânează să-şi mai țină frunza, fie ea şi îngălbenită rău, se reia de la fosta casă a familiei Grigore, mai încolo. Apoi, de una dintre cele mai mici case din sat mai amintesc doar câteva oale vechi, risipite printre bucăți de lemn ce nu au apucat să ardă complet. Imposibil de aflat cine şi de ce i-a dat foc. Casa era în picioare cu doi ani în urmă.
Mai în sus, un saivan de oi pare protejat de cele două cruci de lemn, una răsturnată pe-o parte, alta încă ținută de cuie vertical, lângă ușă. Saivanul a fost folosit astă vară, iar mărturie în acest sens este pământul negru şi moale din interiorul lui. Este adăpostit după o creastă de niște fagi înalți, printre ale căror ramuri vântul scoate un zgomot asemănător cu cel a unuia dintre multele supersonice care trasează linii albe pe cerul de un albastru incredibil.
După culmea cu fagi „cântători”, încă intactă, este fosta gospodărie a familiei Nasta, ultima plecată din sat: o casă mică, o bucătărie de vară, o cămară şi două grajduri. Toate clădirile din Comarnici sunt mult mai mici decât cele obișnuite pentru satul romanesc, semn al sărăciei care i-a gonit pe oameni din acest loc incredibil de frumos, dar crud când vine vorba de traiul de zi cu zi. În casă, două paturi făcute, o sobă de fontă cu ușa deschisă, o lampă cu petrol şi un cuțit uitat pe masă te fac să crezi că pe ușă poate intra oricând cineva care să-si facă de lucru în odaie. Nu e nimeni însă.
Stăpânul lumii
Mergem pe o străduță în pantă, lată de vreo jumătate de metru. Peste zece minute, aveam să descoperim căsuța țaței Maria Zăican, învelită în lemn, cu orbitele ferestrelor învelite cu aburul oalelor de pe plita sobei din cărămidă. Țața Maria Zăican este stăpână peste un sat pustiu, peste coclauri şi hârtoape, peste pajiști înflorite şi livezi încărcate de fructe, peste lupii şi urșii care-i dau târcoale iarna. În fapt, țața Maria Zăican este stăpâna lumii, acestei lumi pe sfârșite și căreia îi dau târcoale lupii şi urșii și-n care nu mai vine decât de două-trei ori pe an. Întrucât, la 83 de ani, singurul om din satul Aluniș, cătunul Comarnici, țața Maria Zăican trăiește cu convingerea că lumea se sfârșește cum ieși din cătunul care parcă se prăbușește peste amiaza de octombrie de dedesubtul munților Buzăului…
Chiar şi ziua, în plin soare, trupul mort al acestui sat e straniu. Albastrul ireal al cerului se prăbușește parcă peste munte, gârbovind crengile copacilor încărcate încă de fructe sălbăticite şi stafidite. Fiecare obiect, fiecare casă prăbușita, fiecare gard sunt revendicate violent de seninul straniu şi de singurătate.
Țața Maria Zăican a rămas însă aici unde îi sunt îngropați părinții, frații. În urmă cu doi ani, a părăsit totuși cătunul, venind aici doar pe timpul verii și toamnei care ne intră în ochi agresivă, odată cu soarele orbitor de octombrie. Rareori întâlnește o suflare omenească, lucru ce a făcut-o retrasă şi suspicioasă. Singurii ei prieteni sunt păsările, animalele din curte, cu care împarte o bucată de pâine şi le povestește necazurile. „Oamenii sunt mai periculoși decât animalele”, ne spune ea, spre tristețea noastră…
A ajuns să vorbească chiar şi cu norii cărora le dă chipuri umane. Cunoaște istoria fiecărei gospodării. Își amintește cum, rând pe rând, se pustiau casele. Ultima a plecat familia lui Ion fiindcă nu avea unde să învețe fetița lui de zece ani. Ei revin vara în sat, dar pentru cel mult două săptămâni, ca să respire aer curat.
Dezamăgită de Ciolacu
Peste ani, din sat nu va mai rămâne nici urma, crede țața Maria Zăican. „O să cânte ciuhurezii pe-aici. Știți ce-i ciuhurezii ? Ăia care face hu-hu-hu noaptea”. Bufnița. A fost şi ea la Buzău, când era tânără. „A fost frumos… Când ești tânăr, e bine.” Acum e prea bătrână să mai vrea în altă parte. „Nurorile nu vor bătrâni, țiganii nu vor cai slabi. D-aia nu plec.”
Țaței Maria Zăican însă nu i-ar fi plăcut să își trăiască bătrânețile la oraș. „Nu-i măruntul. D-asta au plecat și tinerii din țară”, ne mai spune țața Maria Zăican, frecându-și degetele, ca să ne dăm seama că-i vorba de bani. La 83 de ani, țața Maria Zăican e o mână de om. Abia se vede în încăperile din casa construită în urmă cu câțiva ani. Cea veche a ars într-un incendiu izbucnit Dumnezeu știe din ce.
Țața Maria Zăican are aproape cinci milioane pensie, dar salam nici nu mai știe de când n-a mai mâncat. „L-am votat pe Ciolacu. Am zis că ne mai dă ceva la pensie. Nu ne-a dat nimic”. Prea e săracă lumea. „Înainte de ’89 toți aveau lucru. Acum, li se usucă limba-n gura şi nu găsesc un’ să muncească.”
Semnele omului
Comarnici. Un sat gol, în care pustietatea se întinde pe 4 km pătrați, ca o ceață groasă şi înfricoșătoare. Şi care, cel mai adesea iarna, atacă sufletul singuratic al țaței Maria Zăican mai ceva ca lupii sau urșii care dau târcoale prin zonă, scormonind prin zăpadă, pe la rădăcina vreunui copac, doar-doar vor găsi ceva! Acum, doar cele câteva vaci pripășite pe pășunile ce se întind cât vezi cu ochii, când înnobilate de livezi, când urâțite de mlaștini şi de gropi, amintesc că munții sunt din când în când luați la pas de vreun om din satele alăturate. Urcăm câțiva kilometri şi prunii se transformă în pădure de fagi. Urme de case străvechi există şi aici, deasupra, pe munte. Niște piersici şi niște meri contorsionați, bătrâni de sute de ani, erau semnul că şi acolo locuiseră cândva oameni.
