Evident că enigma „revoluției” nu a fost nici până în prezent rezolvată. Cel puţin oficial. În schimb, „teroriştii lui Ceauşescu” au devenit „teroriştii lui Iliescu” şi, mai nou, Iliescu şi mulţi ca el sunt învinuiți, la modul cel mai serios cu putinţă, de… terorism şi instigare la acte de terorism. Ba chiar sunt „eroii” unui dosar despre care nimeni nu știe cum se va încheia. Iar noi, ceilalţi, cei care am tremurat în stradă în acele zile de decembrie, cu ce ne-am ales? Ne tot întrebăm, de 34 de ani încoace: „Cine a tras în noi, după 22?”. Evident, noi!
Vă prezentăm astăzi, în exclusivitate, lista cu 10 ziarişti din SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Iugoslavia, împușcați, în decembrie 1989, în România: la Timişoara, Arad, Bucureşti şi în alte localităţi. Parchetul a descoperit autorii, s-au făcut comisii rogatorii, dar, până în prezent, nimeni nu a „revendicat” victimele. Ce se ascunde în spatele acestei tăceri? Este şi acesta un semn al marii manipulări, care, zilele acestea, a împlinit 34 ani? Istoria va răspunde la un moment da la această întrebare. Sau poate nu va răspunde niciodată.
Cei 10
John Joseph Dany Szeus, din Ohyo/SUA – jurnalist, Associated Press (A.P). Împuşcat în braţul stâng; Pasquale Modica, Roma/Italia (fotoreporter italian) – împuşcat în spate: plagă împuşcată în zona hemitorace stâng; John Victor Tagliaboue, New Jwersey, SUA (jurnalist american), împuşcat în regiunea lombară; Mihai Jelko, Belgrad/fosta Iugoslavie (jurnalist sârb) – împuşcat, nu se ştie dacă mortal sau doar rănit, în torace, plagă toracică; Jaques Langevine Paris/Franţa (reporter France Prese), împuşcat în gamba stângă.
Marcel Ciolacu și Revoluția din decembrie ’89. Impostura premierului Ciolacu
Toţi cei şase jurnaliști au fost împuşcaţi, în ziua de 23 decembrie 1989, la Timişoara. La Bucureşti, pe 23 şi 25 decembrie, au fost împuşcaţi sau au murit în împrejurări ciudate alţi doi jurnalişti străini. Unul este celebrul Jean Louis Calderon şi altul, un jurnalist belgian(Danny Huwe) împuşcat mortal, pe 25 decembrie, în zona Răzoare. În apropiere de Bucureşti, la Titu, pe 28 decembrie, a mai murit un jurnalist, englezul Jan Berry. Şi la Arad se pare că a murit un jurnalist străin.
În afară de cei 10 mai sus enumeraţi, este posibil să mai fie şi alţi jurnalişti-victime, încă neidentificaţi. Toţi aceşti bravi jurnalişti, morţi sau răniţi la datorie, au crezut că se află în România în slujba adevărului. Se pare însă, aşa cum au demonstrat alţi jurnalişti străini, că, în decembrie „89, în România, toţi au fost, cu sau fără voia lor, victimele unei megamanipulări. Sau ale unei hiperintoxicări. Numită de ei „o minciună mare cât secolul”.
Cazul Calderon. Jean Louis Calderon
În altele era confundat cu un student plin de curaj şi avânt revoluţionar. În noaptea de 23 decembrie 1989, cameramanul Jean Louis Calderon se afla în Piaţa Palatului. Pentru că se trăgea din toate părţile, jurnalistul francez s-a adăpostit, împreună cu alţi tineri, în spatele unui tanc. Deodată, dinspre CC a apărut brusc un ARO asupra căruia s-a tras, crezând că este plin cu terorişti. ARO a intrat brusc în tanc, iar tancul, cu spatele, a trecut cu șenilele peste mai mulţi tineri, printre care se afla şi Calderon.
Există şi varianta că jurnalistul francez ar fi fost mai întâi împuşcat. Poate chiar din spate, din cauze şi în împrejurări încă obscure. Bine-cunoscuta realizatoare de televiziune Mihaela Rădulescu este şi acum marcată că, în 1990, a apărut pe coperta revistei „Paris Match” lângă sicriul lui Jean Luis Calderon, cel care îi devenise şi prieten în CC.
Acolo unde Mihaela (pe atunci blondă) l-a cunoscut şi pe Dan Iosif, căruia ulterior i-a devenit şefă de cabinet. Ca un făcut, acel ciudat ARO care a ars în întregime era trimis de Dan Iosif la Casa Scânteii, pentru a fi tipărite nişte enigmatice „manifeste revoluţionare”. Ca şi multe altele, şi acesta poate fi considerat unul dintre misterele Revoluţiei pe care Dan Iosif, de curând decedat, le-a dus cu el în mormânt. Pentru totdeauna.
Cazul celor şase jurnalişti împuşcaţi la Timişoara
Despre cei şase jurnalişti împuşcaţi la Timişoara mai sus enumeraţi, împuşcaţi toţi în ziua de 3 decembrie 1989, nu s-a vorbit aproape deloc până în prezent. Ba chiar deloc. Astfel, se poate spune că dezvăluim în premieră absolută lista celor şase jurnalişti şi a împrejurărilor în care aceştia au căzut victime. Ba, mai mult, tot în premieră absolută, am aflat un lucru aproape incredibil.
Şi anume că, în cei 18 ani care au trecut de atunci, procurorii români i-au identificat pe autori şi toate împrejurările în care s-a tras în cei 10 jurnalişti mai sus-amintiţi. S-au făcut şi comisii rogatorii în ţările de origine ale victimelor, în vederea identificării acestora şi/sau a familiilor acestora pentru a se stabili pretenţiile, încheia dosarele şi trimiterea în judecată a făptaşilor şi a celor care au dat comanda. Nimeni nu a dat curs demersurilor procurorilor români. Chiar nimeni nu revendică aceste victime?
Cazul Berry. Misterele AN-ului doborât la Titu
Pe 28 decembrie 1989 murea într-o catastrofă aviatică foarte controversată şi jurnalistul englez Jan Berry. Avionul în care se îmbarcase spre Iugoslavia, un AN condus de un pilot performant, a fost lovit de o rachetă sol-aer, deasupra localităţii Vişina (lângă Titu). S-au spus câte şi mai câte despre torpilarea avionului şi despre moartea jurnalistului englez.
Ba că în avion erau documente secrete. Ba că jurnalistul britanic deţinea filme cu „teroriştii libieni” îmbarcaţi pe Aeroportul Otopeni pe 23 decembrie. Ba că avionul ar fi fost ţinta unor rachete scăpate de sub control sau trase haotic în ţinte care nu existau, dar apărea din senin pe radare. Oficial, un lucru este sigur: în acele zile, era consemn să nu zboare nimeni. Restul se află în dosarul de la Parchet, încă neajuns în instanţă. Pentru că nici pe Jan Berry nu-l revendică nimeni.
Minciuni, minciuni mass-media, minciuni „mari cât secolul”
Mediamesoges: minciuni mass-media. Este titlul unei lucrări care a apărut în 1990 la Bruxelles şi care face referire la o aşa-zisă megamanipulare a mediei internaţionale în legătură cu evenimentele din decembrie 1989, din România. Jurnalistul Gerald de Selys, de la Radioteleviziunea belgiană preciza în legătură cu această provocatoare temă că i-a venit ideea „după scandaloasa mistificare a măcelului de la Timişoara”.
Concluzia jurnalistului belgian era că „minciunile despre cele petrecute în oraşul de pe Bega”, în decembrie ’89, constituie „o manipulare fără precedent în istoria presei”, iar „impostura” de atunci „nu a fost demontată decât în mica măsură”, ziarele şi televiziunile din lumea întreagă necerându-şi scuze faţă de opinia publică pentru manipulare. Tot în 1990, la Paris, a fost publicată celebra carte a lui Michel Castex: „Un mesonge gros comme le siecle. Roumanie, histoire d’une manipulation”(O minciună mare cât veacul. România, istoria unei manipulări).
Autorul a condus echipa de jurnalişti ai agenţiei France Prese (AFP), care a analizat la faţa locului evenimentele din decembrie 1989. Din România şi din întregul fost lagăr comunist. Jurnalistul francez a ajuns la concluzia că a fost vorba despre „o intoxicare remarcabilă, fără precedent, în care s-a lăsat prinsă media internaţională”. Într-adevăr, în decembrie 1989, presa internaţională, „cu toţi porii deschişi”, a funcţionat, se pare, ca o imensă „reţea capilară” în care informaţii greu de ţinut sub control au circulat haotic.
Era rezultatul unei manipulări voite? Cine şi în ce scop a lansat, încă din 17 decembrie, cifra de 60.000 de morţi înregistraţi în România, cifră invocată şi în „procesul de la Târgovişte”? Tavălugul manipulării în avalanşă abia fusese declanşat. Chiar dacă, după 25 decembrie, ca la un semn, avalanşa s-a oprit, miracolul românesc de la Bucureşti şi Timişoara s-a transformat într-o megaminciună. O minciună mare cât un veac. O minciună care a ajuns la majorat.
Manipularea secolului, la majorat
„O minciună mare cât secolul” au spus jurnaliştii francezi şi belgieni la începutul lui ’90, despre „revoluţia română”. Au avut dreptate? Într-o bună parte, da. Mai ales în cazul în care ne referim la aşa-zisele „gropi comune” de la Timişoara sau la cifrele apocaliptice ale morţilor şi răniţilor. Dar mai ales la sutele de „terorişti” care „trăgeau din toate poziţiile”.
Evident că enigma „revoluției” nu a fost nici până în prezent rezolvată. Cel puţin oficial. În schimb, „teroriştii lui Ceauşescu” au devenit „teroriştii lui Iliescu” şi, mai nou, Iliescu şi mulţi ca el sunt învinuiți, la modul cel mai serios cu putinţă, de… terorism şi instigare la acte de terorism. Ba chiar sunt „eroii” unui dosar despre care nimeni nu știe cum se va încheia. Iar noi, ceilalţi, cei care am tremurat în stradă în acele zile de decembrie, cu ce ne-am ales? Ne tot întrebăm, de 34 de ani încoace: „Cine a tras în noi, după 22?”. Evident, noi!
