vineri, 27 ianuarie 2023

România

0.8 C
Buzău
vineri, 27 ianuarie 2023
0.8 C
Buzău

Luptătoruˈ Ciolacu

Un cuvânt nefericit: „luptă”. Asta îmi amintește nu doar de Gabriel Avrămescu, care „se luptă cu PSD” de dimineața până seara, ci, chiar de...

Ciprian Iamandi, directorul Fiscului vrâncean, numit director general al...

Directorul executiv al Administrației Județene a Finanțelor Publice Vrancea, Ciprian Iamandi, a fost numit director general al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați....

Nausica Mircea, fosta nevastă a ex-prefectului de Vrancea, Dragoș...

Fosta creatoare de modă și aspirantă la Camera Deputaților, Nausica Mircea, care a îmbrăcat-o pe Viorica Dăncilă în perioada în care a fost premierul...
Ești aiciOPINIIUnirea la români
Ești aiciOPINIIUnirea la români

Unirea la români

Unirea la români e ca și religiozitatea: ne ducem la biserică pentru că trebuie să fim în rândul lumii, nu pentru că credem cu adevărat. Deoarece, noi românii nu prea credem în nimic. Religiozitatea noastră este mimată, ocazională. Credem în Dumnezeu doar atât cât să avem o aureolă de buni creștini, nici o faptă de-a noastră demonstrând contrariul.

Unirea la români… Sunt unul dintre cei (puțini) care cred că poporul român are un spirit al solidarității naționale minunat – deși cam lipsește. Atât de mult lipsește încât e de-a dreptul ilar să serbăm Ziua Națională într-o zi a unirii. Sau poate o serbăm tocmai pentru unicitatea ei. Dar să mă explic. E destul să citim istoria – nu așa cum au scris-o istoricii formați la „Ștefan Gheorghiu”, cântăreți în struna politicii partidului – ca să vedem că românii s-au unit unul cu altul, dacă s-au unit, doar pentru a-l trage pe al treilea la fund…

Citește și: Luptătoruˈ Ciolacu

Balada „Miorița”, întâlnită pe întreg cuprinsul țării în zeci de variante, dacă nu sute, dincolo de frumusețea ei tulburătoare, povestește tocmai despre această „unire”. Și cum putem fi uniți, dacă principalul sentiment pe care îl avem față de semenul nostru român este invidia? Dacă bietul baci moldovean nu avea „Oi mai multe / Mândre şi cornute”, probabil ceilalți doi nu se „voroveau / Ca să mi-l omoare / Pe la apus de soare”. Eventual, moldoveanul se „vorovea” cu ungureanul să-l ucidă pe muntean, dacă el era bogatul în oi, sau se vorbea neaoș românește cu munteanul să mi-l taie pe ungurean…

În zavistia noastră, ni se pare întotdeauna că vecinul are capra mai frumoasă, iarba mai verde, mașina mai frumoasă, ușa mai de stejar…

Poate le avem şi noi, dar pe noi ne doare că vecinul le are! Un alt motiv de vrajbă între români este neîncrederea. Cum fiecare dintre noi se așteaptă să ne iasă „ceva” dintr-o acțiune, când cineva vine cu mâna întinsă spre noi, prima întrebare care ne-o punem este: „Ce vrea ăsta de la mine?” Sensul este mai larg: oare ce-i „iese” lu’ ăsta? Şi dacă lui îi „iese” ceva, mi-e ce-mi iese? Doar nu o să vină să-mi propună să mă unesc cu el doar așa, de florile mărului. Precis vrea să mi-o „tragă”… Ia să fiu eu circumspect. Să-i zâmbesc frumos, căci nu se știe, dar să-mi văd de ale mele… Dar dacă motivul este pe înțelesul nostru (de exemplu: „ia hai, băi vere, să-l tăiem pe ăla, că prea îi merge bine”), atunci dăm mâna bucuros.

Invidia este, cum ziceam, un sentiment lesne de înțeles, ideea unirii pentru putere mai puțin. Ne aliem şi cu dracu’ până ne vedem cu sacii în căruță, dar după aceea „unirea face puterea” devine fără noimă: puterea nu se împarte cu alții!

Citește și: Cacealmaua liberală

Un alt motiv de neunire între români este mândria deșartă. Orgoliul. Fudulia. Știm că, în general, puterea socială, politică, financiară, de orice fel de altfel, nu se împarte cu alții. Mai slabi decât noi, trebuie să precizăm. Cu cei mai puternici dorim unirea, sperăm să beneficiem şi noi de aura de putere care-i înconjoară pe ei. Ni se pare cât se poate de normal ca noi să stăm alături de „dulăii de curte”, să facem parte din casta (invidiată, desigur, dar care ne ridică în proprii noștri ochi) a celor „ajunși”. Ne şi pretăm la orice joc de culise pentru a ajunge acolo: potecile arivistului sunt înguste şi întunecate. Ciocoismul este o trăsătură națională… Pe de altă parte, ni se pare normal să nu dorim „unire” cu potăile, cățeii, cei mult sub tagma noastră socială!

Mai este un motiv: apatia, lenea în acțiune. Dacă suntem lăsați în pacea noastră, totul este OK. Dacă ni s-ar cere să ne unim în a face nimic – am refuza până şi acel îndemn. Participarea apatică la ultimele votări, excluzând-o pe ultima care ne-a dat ceva nou pentru noi – un președinte de altă etnie, nu este ceva nou la noi. Să ne amintim numai de Unirea Principatelor de la 1859. Cât de frumos au zis istoricii că „Unirea poporul a făcut-o”, şi vine Creangă să zică „na-ți-o frântă, că ți-am dres-o”…

Realitatea se pare că a fost alta – şi o vedem descrisă de Ion Creangă în povestirea lui „Moș Ion Roată şi Unirea”. Acolo vedem adevăratul popor român în toată apatia lui. Dacă am afirma că poporului român îi ardea de Unire ca dracului de tămâie, probabil nu am exagera prea mult. Vine, adicătelea, ditai boierul școlit prin capitalele Apusului să le spună ce şi cum e cu unirea, şi „poporul” cam dă din umeri nepăsător…

Aș zice, mai ceva ca țăranii vrânceni de mai ieri care, întrebați dacă știu modificările din noua constituție, răspundeau „lasă, taică, noi tot pe ei îi votăm. Ne-or arăta acolo unde trebuie să punem ștampila”. Deci, nu ne unim pentru că efortul cerut e prea mare. E prea complicat. O unire odată făcută, trebuie menținută. Trebuie să le dai la cap celor care se vor „afară”. Trebuie să convingi „neuniții” că „unitatea” e de granit. Să inventezi povești frumoase despre „visul de secole al poporului român”, să trâmbițezi pe la mitinguri despre „frații de dincolo”. Să te justifici de ce nu ajuți acei frați de care, fie vorba între noi, ţi se cam rupe-n cot…

Trebuie să-ți arăți fața pe la întâlniri, să vadă lumea cât ești de „unit”, când poate ai avea alte treburi mai importante de făcut – de exemplu, să moțăi în fața televizorului. Recunoașteți că e cam complicat. Așa, chiar luați la coarda sensibilă, găsim rapid niște justificări credibile – dar mai bine niște vorbe rotunde, umflate (dar extrem de goale) şi ne vedem de-ale noastre. Şi pentru a avea conștiința liniștită – e drept, nimeni nu are voie să se ia de conștiința noastră, dar e mai bine să gonim musca înainte de a ni se așeza pe căciulă – găsim vorbe. Ei, acesta este un alt motiv de dezbinare: bârfa. De cele mai multe ori bârfim doar așa, să ne aflăm în treabă, să ne auzim vorbind, să devenim centrul atenției, să vedem ochii interlocutorului rotunjindu-se de uimire…

Ni se umflă importanța ca şi gușa curcanului! Dar şi mai adesea bârfim cu o intenție precisă: să facem rău. Pentru a reveni la neunirea de care vorbeam, bârfa ne ajută să găsim justificări pentru refuzul de a strânge mâna întinsă prietenește. Zicem cui vrea (şi nu vrea) că „ăla” nu-şi prea spală mâinile; cică, a fost văzut băgând-o „undeva”; nu numai că a băgat-o, dar şi-a vârât-o până-n cot! I s-au lipit de degete tot felul de „chestii”; „știu precis că își va face degetele morișcă în fața nasului, cum ne-o „trage”…” şi altele de-astea.

Un alt motiv este egoismul. Ca să te unești cu cineva, trebuie să existe niște legături spirituale cu el. De cele mai multe ori dragostea, dar şi prietenia este „acceptabilă”. Trebuie să împarți cu el – sentimente, idei, eforturi, riscuri, bucurii, succese, cheltuieli… Ori, pentru majoritatea dintre noi, altruismul este o vorbă goală. Noi nu împărțim nimic, cu nimeni. Oricum, nu pe degeaba. Totul este o marfă, se cumpără sau se vinde după necesități sau plăceri…

Unirea nu a făcut-o poporul. A fost făcută de sus în jos de către o elită, fără contribuția substanțială a poporului, de obicei fără înțelegerea lui. A fost făcută de pe o poziție de grup, de clasă în formare, pentru a răspunde necesităților ei. Fără îndoială, unirea este un act politic pozitiv şi trebuie să ne plecăm în fața celor care au avut meritul de a o realiza: boierii progresiști, influențați de ideile burgheze revoluționare şi de unitate națională (la modă în acea vreme în Europa), respectiv intelectualitatea și capitaliștii (în sensul pozitiv al cuvântului) români din Ardeal, care se temeau să rămână o naționalitate tolerată într-un stat național maghiar. Meritul lor este cu atât mai mare cu cât au reușit să treacă peste trăsăturile naționale care se împotriveau unirii, pentru a o înfăptui.

Să fie nevoie de o nouă elită pentru a-i face pe români să se unească – pe alt plan de data aceasta? Parcă niciodată nu a fost atâta dezbinare între români. Între român şi familia lui, între el şi semenii lui, între sat şi oraș, între provincii şi capitală, între provincii între ele. Între români şi unguri, între români, unguri și țigani, între români şi restul Lumii… Ca să existe în documentele oficiale, Unirea trebuie făcută mai întâi în spirit. Din păcate, în partea noastră de lume nici măcar Marea Neagră nu mai este bunul vecin de altădată. Până și ea, cu fiecare an mai mult, ne distruge plajele și nu numai.

Poate cineva va dori să mă întrebe: bine, dar dacă asta crezi tu despre români, de ce te mai legi la cap. O spun, ca să se știe: pentru că eu cred că unirea este posibilă! A fost o scurtă perioadă, doar câteva zile reci din decembrie 89, când noi, cei ce am îndrăznit să ieșim în stradă, am simțit că suntem un POPOR. Dispăruseră invidia, neîncrederea, orgoliul, apatia… Ne zâmbeam pe stradă, cumpăram din primele produse apărute „câte puțin, să ajungă şi la alții”… Indiferent ce s-a întâmplat la revoluție, indiferent ce fusese înainte de ea şi ce urma să vină, pot spune acum, la 33 de ani de la acele zile: niciodată nu am fost atât de fericit ca atunci!

Pentru că atunci am împărtășit cu cei din stradă ceva frumos, mai mult, sublim. Şi o speranță. Cine știe?

Întrucât suntem CENZURAȚI pe FACEBOOK, ne poți urmări investigațiile și reportajele și pe GoogleNews. Nu te costă nimic, dar ajuți astfel niște ziariști idealiști care se încăpățânează, încă, să creadă că își pot face meseria fără patroni și fără interese ascunse. 

Express Sud-Est.ro este un proiect jurnalistic fără apartenență politică, ideologică sau comercială, care nu se finanțează cu fonduri ale statului român și nici cu sume provenite de la partidele politice. Puteți să ne sprijiniți prin donații pentru susținerea jurnalismului independent:

Donează prin Transfer Bancar

CONTURI BANCARE:
IBAN RO34BTRLRONCRT0CE8518001, în lei
IBAN RO78BTRLEURCRT0CE8518001, în euro

Deschise la Banca Transilvania

spot_img

Doriți să primiți notificări ori de câte ori postăm ceva nou?

spot_img

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Preluarea textelor de pe paginile EXPRESS SUD-EST se realizează în limita maximă de 1000 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web, ÎN LEAD, trebuie indicat și linkul direct către articolul preluat, iar în text, minim încă un hyperlink la sursa primară. Instituțiile de presă care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica sursa și autorul informației. Materialele de pe EXPRESS SUD-EST sunt protejate de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului. Preluarea integrală a materialelor EXPRESS SUD-EST se poate realiza doar în condițiile unui acord prealabil cu redacția.

- A word from our sponsor -

spot_img

News

Editorial

George Lixandru
GEORGE LIXANDRU

Luptătoruˈ Ciolacu

Un cuvânt nefericit: „luptă”. Asta îmi amintește nu doar de Gabriel Avrămescu, care „se luptă cu PSD” de dimineața până seara, ci, chiar de activistul sovietic, fiindcă numai ăsta are, n-are treabă, are, n-are cu cine, el se luptă. Lupta „pentru Buzău” este, oricum, fandaxie pură, județul ăsta fiind, încă de la înființare, doar o ficțiune sublimă, spre deosebire de buzoieni, care sunt reali. De ce nu se luptă luptătoruˈ Ciolacu mai bine „pentru buzoieni” sau, și mai bine, „alături de buzoieni”? Nu știu. A ales să lupte „pentru Buzău”, iar eu îl cred. Pentru că îl avea moștenire deja de la Ion Vasile și trebuia să lupte ca lucrurile să rămână așa. „I fought the law and the law won”. Adică, așa cum s-ar traduce pe la noi, întotdeauna pe dos: M-am luptat cu legea și am învins. Melodia lui Bobby Fuller din 1966 (sau The Clash din 1979,...

Dezvăluiri

Marcel Ciolacu, măscăriciul Revoluției din decembrie ’89. Conform certificatului obținut obscur de Ciolacu, în Buzău a existat revoluție. Conform Parchetului Militar, în Buzău a...

Când a devenit Marcel Ciolacu luptător cu rol determinant în evenimentele din decembrie 1989? În decembrie 1989? Sau puțin mai târziu, în ’90, când au început să se împartă asemenea certificate? Nicidecum. Ciolacu a devenit luptător cu rol determinant mult mai târziu. În 2019. Simultan cu fulminanta sa ascensiune politică. Și care a fost mecanismul? O judecătorie din localitatea în care el ar fi fost revoluționar s-a pronunțat și a stabilit acest statut. Când s-a întâmplat asta? Imediat după...
Buzău
ninsoare ușoară
0.8 ° C
0.8 °
0.8 °
97 %
11.2kmh
100 %
vin
1 °
sâm
1 °
Dum
1 °
lun
0 °
mar
1 °

REPORTAJ