Mineriada din 13-15 iunie 1990 a rămas în istoria României ca o pagină neagră, în care demonstrațiile pașnice de la București împotriva guvernului condus la acea vreme de Frontul Salvării Naționale şi împotriva politrucului Ion Iliescu au fost reprimate cu brutalitate de forțele de ordine, cu ajutorul minerilor veniți din Valea Jiului. Patru persoane au murit în acele zile prin împușcare, iar alte 1.388 au fost rănite, potrivit informațiilor oficiale.

Miercuri, 13 iunie 1990, înainte zorilor, a avut loc primul atac al forțelor de ordine împotriva protestatarilor rămași în Piața Victoriei. Trupele aduse în piață au distrus corturile manifestanților, iar aceștia au ripostat.

În dimineața aceleiași zile au venit în piață și câteva sute de muncitori de pe platforma IMGB, cu scandările devenite folclor: „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Prezența lor în piață a fost scurtă și s-au retras înainte de a avea un conflict serios cu protestatarii. Ei au fost înlocuiți de forțe de ordine, din care făceau parte inclusiv trupele USLA (antitero), care au atacat mulțimea demonstranților.

Daniel Țiclea, sula și prefectura Buzău. Contracte cu saftea pentru „Trupa lu’ Mucea”

Toată ziua de 13 iunie 1990 a fost dominată de aceste ciocniri cu forțele de ordine, în timpul cărora mai multe autobuze folosite drept paravan de forțele de ordine au fost incendiate. Confruntările nu au avut loc doar în piața Universității, ci și la sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.

În acea seară a fost apelul lui Ion Iliescu către mineri, sub forma unui comunicat prin care erau chemate „toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.

Pe 13 iunie seara, trei trenuri pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București.

Pe 14 iunie 1990,  minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au ajuns în Gara de Nord înainte de răsărit. Mineri au venit și din alte părți ale țării, astfel că Bucureștiul a fost „ocupat” de peste 10.000 de ortaci, până la 20.000, după alte estimări. S-au împărțit în grupuri și au plecat spre mai multe puncte din Capitală.

Minerii au fost întâmpinați atunci de la balconul Guvernului de însuși președintele Ion Iliescu, care i-a îndemnat să „facă curățenie”.

„Mă adresez dumneavoastră, mulțumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-ați dat, la chemarea noastră. Delegația de mineri, în frunte cu domnul Cozma, se va deplasa în Piața Universității, pe care vrem să o reocupați dumneavoastră”, le-a spus Ion Iliescu, caracterizându-i pe protestatarii din piață drept „elemente de-a dreptul fasciste”, „elemente incitate, multe din ele drogate”.

Cel mai mare grup de mineri a ajuns în Piața Universității, unde minerii au pretins că au venit „să planteze panseluțele” distruse de manifestanții care ocupaseră locul.

De fapt, ei au ocupat piața, au pătruns în sediile facultăților din cadrul Universității București și au bătut pe oricine întâlneau în cale, studenți, profesori, manifestanți. Marian Munteanu, liderul studenților protestatari, a fost la un pas să fie linșat. De asemenea, distrugerile provocate au fost importante.

Alte grupuri de mineri au mers la sediul televiziunii publice și la sediile partidelor de opoziție, unde „au făcut ordine”. Au fost devastate sediile PNȚCD și PNL și nici casele liderilor țărăniști Corneliu Coposu și Ion Rațiu nu au scăpat de furia minerilor, fiind vandalizate. De atunci a rămas celebra vorbă- de asemenea, intrată în folclor – „Am găsit la penețeu droguri, armament, muniție, mașină de scris automată, tipărit bani la peneleu”.

Și redacțiile ziarelor care făceau opoziție puterii FSN-iste au fost pe traseul minerilor. România liberă a suferit distrugeri mari, iar un comitet al minerilor a „decretat” că ziarul nu mai are voie să apară.

Primarul CONSTANTIN TOMA, sfântul scos la vânzare de jurnaliștii buzoieni

Pe 15 iunie la prânz, în București era deja „ordinea” dorită de președintele Ion Iliescu. Ortacii s-au adunat la Romexpo, unde Ion Iliescu le-a adresat un mesaj de mulțumire.

„Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat şi în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu”, le-a spus președintele de atunci, Ion Iliescu.

Bilanțul celor trei zile de violențe a fost de 4 morți, peste 1.300 de răniți, peste 1.200 de persoane lipsite de libertate ilegal, iar pagubele materiale imense. Toate acestea au fost inventariate în rechizitoriul procurorilor militari care au instrumentat dosarul Mineriadei 13-15 iunie 1990.

Marea Manipulare

Violența ca efect pervers al manipulării

Cea mai teribilă formă de manipulare a maselor este aceea care incită la violență. Așa s-au petrecut lucrurile și în cazul mineriadei din 13-15 iunie ’90. Printre cei peste 10.000 de mineri din Valea Jiului sub comanda lui Miron Cozma, care au sechestrat garnituri de tren ca să ajungă la București, s-au aflat o mulțime de securiști care au incitat la violență, la ordinele primite de la Iliescu. Ei au indicat sediile partidelor istorice și ziarele de opoziție care trebuiau devastate, ei au arătat cu degetul prada pe care să tabere justițiarii huilei – persoane foarte active ale manifestației din Piața Universității, printre care și mulți intelectuali cu nume cunoscute, pe care Securitatea le filmase zi de zi, arhivându-le în dosare strict secrete.

Se pun mai multe întrebări: La urma urmei de ce au devastat minerii Bucureștiul? Din patriotism? Din implicarea civică, tăbărând împotriva „golanilor“ cu bâte și bastoane? Le-a păsat lor atât de mult de imaginile cu autobuzele poliției incendiate tot de poliție? Le-a diminuat asta frica în fața pericolului de a intra în fiecare dimineață în mine fără să știe dacă vor mai ieși vii din galeriile prost asigurate împotriva surpării tonelor de cărbune? Singurul răspuns rezonabil este că au fost incitați cu bună știință la violență.

Lucrurile au fost lăsate nerezolvate, fiindcă a funcționat multă vreme un soi de înțelegere transpartinică de a tergiversa lucrurile, dar și pentru că oamenii au acceptat cu seninătate această situație. Vinovatul principal, Ion Iliescu, a stat 10 ani la Cotroceni și s-a retras din politică fără să fie deranjat.

Istoria dramelor de acum 33 de ani a fost uitată, prea puțini s-au revoltat pentru lentoarea justiției și tăcerea politicienilor și o majoritate rușinoasă a aplaudat represiunea sângeroasă din Piața Universității.

13 iunie 1990: Românii, manipulați să fie dușmanii propriului lor viitor

Un sondaj făcut de IRSOP în iulie 1990 și dat publicității la o lună după mineriada din iunie arăta că 76% dintre români au fost de acord cu evacuarea ocupanților Pieței Universității de către poliție. 66% au fost de acord cu apelul adresat populației de a veni în sprijinul autorităților, la care au răspuns doar minerii, aduși, de fapt, în mod organizat. 55% au fost acord cu aducerea minerilor, 27% au aprobat reprimarea Pieței Universității de către mineri, inclusiv distrugerea sediilor opoziției și vandalizarea Universității.

Acest consimțământ al majorității populației abia ieșite din comunism i-a ajutat pe Ion Iliescu și pe apropiații lui să rămână la putere primii șase ani după căderea comunismului. Acești șase ani au fost posibili fiindcă majoritatea românilor regretau regimul lui Ceaușescu, fiindcă oamenii erau manipulați cu informații false transmise de singura televiziune națională, TVR, fiindcă tranziția a fost făcută mai degrabă în folosul foștilor nomenclaturiști, care au pus mâna pe mijloacele economice și s-au folosit de pârghiile politice pe care le aveau la îndemână. În vreme ce în Cehia, Polonia, Ungaria, în 1993 numai circa 40% dintre cei care ocupau poziții în elita comunistă din 1988 se mai aflau la putere, în România, 75% dintre ei erau încă în aparatul de stat. În 2003, mai mult de 85% din Parlamentul României era format din foști membrii de partid.

Pe de altă parte, avea nevoie Ion Iliescu de mineri pentru ca, după ce a evacuat cu o brutalitate de dictator Piața Universității în dimineața de 13 iunie 1990, să poată ține situația sub control? Asta, cu atât mai mult cu cât a scos și armata din cazărmi. Fără doar și poate că nu.

Iliescu a pus la cale acel dezastru care a oripilat Europa pentru că la porțile României băteau companii mari care voiau să investească într-o țară abia scăpată de comunism, cu forță de muncă ieftină și cu o industrie care în parte putea fi reformată și capitalizată. Iliescu, „sărac și cinstit“, a trebuit să închidă țara în fața oricăror „amestecuri externe“. Cei care l-au adus la putere și l-au susținut în continuare își cereau dijma ce li se promisese. Așa a început devalizarea economiei, prin rețeta pusă la cale în laboratoarele fostei Securități și pe care a folosit-o toată fosta nomenclatură a comunismului. Așa a început și perioada de tranziție spre nicăieri.

13 iunie 1990, un avertisment că propaganda nu moare niciodată

An de an, în zilele de 13-15 iunie, mass-media rescrie filmul evenimentelor de acum 33 de ani. Sondajele de opinie arată că majoritatea românilor au auzit de mineriadă, dar cei mai mulți dintre ei nu știu adevărul. Adică nu știu nimic. Sau știu din auzite. Iar vinovații stau liniștiți la locurile lor, încredințați că Justiția nu o să facă niciodată dreptate.

©

Mi-aduc aminte că într-unul din discursurile mele din piață am transmis protestatarilor salutările celui mai puternic cotidian, din acea vreme, de la Buzău – Focuri Vii. Imediat toți „colegii” au luat poziție, înfierându-mă cu mânie proletară. Așa i-am aflat și pe securiștii înfiltrați în presa de la Buzău, limbrici care mai colcăie și azi prin intestinele la fel de comuniste ale așa zisei culturi buzoiene: Călin Ghețu, Nicolae Pogonaru, Marin Ifrim, Dan Dinu, Viorel Frâncu etc….

Violențele, minciunile, reacțiile autorităților de atunci au rămas în fotografii și filmări care ne sunt astăzi la un click distanță. În nu mai puțin de câteva minute de navigare pe internet putem avea imaginea completă a zilelor de atunci: oameni firavi cu capete și chipuri însângerate de bâtele minerilor chemați de Ion Iliescu, ortacii care au devastat sediile partidelor istorice, redacția României libere și facultățile Universității din București, mulțumirile președintelui țării, care i-a lăudat pe autorii agresiunilor pentru „înalta atitudine de conștiință civică”.

La 33 ani de la evenimentele de atunci, acest capitol de istorie nu s-a închis și nici lecția nu este pe cale să fie învățată. Pentru că discursul actualei puteri și retorica prin care PSD-ul de astăzi a adus în 2018 peste 180.000 de oameni la București arată foarte clar nivelul de diviziune din societate și capacitatea extrem de ridicată celor aflați la conducere de a adânci prăpăstiile dintre oameni și de a le manipula înspre folosul propriu.

În dimineața zilei de 13 iunie, după ce forțele de ordine au distrus corturile celor care declaraseră Piața Universității zonă liberă de comunism, dar nu au reușit să-i împrăștie, autoritățile au apelat la muncitorii de la IMGB. Oamenii ale căror brațe puternice clădiseră socialismul au fost chemați de regimul fesenist la luptă împotriva „unor elemente dușmănoase”, care fac provoacă dezordine și vor să destabilizeze țara. „Intelectual” a devenit sinonim cu om care nu muncește, nevrednic, parazit. A gândi, cu a pierde inutil vremea. Protestatar cu „golan”. În dimineața zilei de 13 iunie muncitorii au strigat așadar: „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”.

La 33 ani de la mineriada din 13-15 iunie, România este încă nevindecată de demonii diviziunii pe care actuala putere știe foarte bine să îi exploateze, după toate regulile unei școli vechi și temeinice. Nici acum nu ne referim la eventualii protestatarii din Piața Victoriei ca la niște persoane cu revendicări legitime. Pentru că simpatizanții Partidului trebuie să îi considere pe opozanți niște tefeliști, niște soroșiști, niște manipulați în slujba statului paralel, cărora cineva trebuie să le bage mințile în cap. Iar propagandiștii pro-PSD și pro-autoritarism au fost totdeauna la noi mai tari, având de partea lor o presă obedientă, subvențiile și așa mai departe.

Altfel, mineriada a fost un atentat la democrație, în care autoritatea de atunci a manipulat fără scrupule un grup indus în eroare și violent contra unor oameni aleși aleator, dar mai ales din zona urbană și educată, pentru că era singura implicată politic care amenința noul monopol al puterii. Justiția nu s-a realizat la timp din cauza unui echilibru de putere care a împiedicat-o, dar o societatea democratică nu poate avansa fără justiție, care e indispensabilă inclusiv pentru orice discuție despre reconciliere- cum bine spunea Herta Muller. Ca să ierți pe criminal, crima trebuie întâi stabilită și asumată. Iertarea poate veni doar după.