Ce faci atunci când nu vrei să stai în coloana de mașini care înaintează cu greu? Schimbi sensul de circulație, dar mergi cu spatele! Dar ce facem noi, ca oameni, când sensul înainte pe drumul istoriei ne duce, în fapt, înapoi?
La noi și înainte înseamnă înapoi. Când spun unii că „înainte era mai bine” se referă la un timp trecut. Așadar, viața noastră n-a putut să treacă peste un handicap major: când vorbim de trecut părem a vorbi de viitor.
Citește și: Timpul în care dacă nu se întâmplă nimic, nu se va schimba nimic. Ori despre europarlamentare și nu numai
Sau, altfel spus, noi și când vorbim de viitor tot la trecut ne referim. De asta și timpul istoriei noastre, vreme de vreo treizeci de ani, s-a scurs înainte, adică înapoi. Dacă vom fi sinceri până la capăt, și pașii pe care i-am făcut înainte tot înapoi ne-au adus.
E obligatoriu să se umble la vocabularul limbii romane. Nu putem să ne ratăm la nesfârșit viitorul din cauza unui simplu cuvânt. Avem de ales între a scoate din vocabular cuvântul înainte și a inversa între ele sensurile cuvintelor înainte și înapoi. Sau, si mai dramatic, schimbată filozofia racului, care merge înainte când merge înapoi, cu a noastră care „mergem” înapoi când spunem înainte. Of, Doamne!
Citește și: DARIUS VÂLCOV, unul dintre marii impostori din Guvernul României. Un escroc care evaluează miniștri și prim-miniștrii, inventează taxe și rescrie principiile de bază ale economiei, din patriotism, zice el
Am scris rândurile de mai sus cu ceva vreme în urmă. Nu obișnuiesc să rescriu sau să modific ceea ce am scris în timp, dar acum fac o excepție. Pentru că am uitat să amintesc ceva esențial în naveta noastră ancestrală între înainte și înapoi. Cred că n-am ajuns niciodată suficient de înapoi pentru a putea merge înainte. Viața ne-a încercat suficient, dar niciodată într-atât de dramatic încât să spunem: „Gata, mai rău de atât nu se poate, mai jos de atât nu e posibil să ajungem!”. Sau, cu alte cuvinte, n-am ajuns niciodată cu spatele la zid! Oare?
Sau poate că-n inconștiența noastră, inconștiența unei țări triste pline de umor, n-am realizat niciodată că am ajuns la fundul sacului. Că dacă vrei să ai viitor, trebuie să te rupi de trecut. Și de-aici și comportamentul nostru în momentele grele ale existenței prin care am trecut de-a lungul timpului. Ba chiar mai mult decât atât, așa cum se mai întâmplă pe la noi ca pomenile să se transforme în petreceri cu lăutari, nu de puține ori înfrângerile naționale, momentele de restriște ale istoriei noastre, au fost prezentate ca mari victorii.
Și atunci suntem condamnați să n-ajungem niciodată cu spatele la zid, chiar dacă oasele sunt mai reci ca niciodată, prinzând chiar rădăcini în tencuiala vremurilor pe care le trăim, suntem condamnați să n-o luăm de la capăt, aflându-ne la jumătatea distanței între înainte și înapoi, adică pe nicăieri.
Suntem condamnați însă, fie că e vorba de nunți, botezuri sau parastase, să le terminam pe toate cu lăutari.
Și s-o luam de la capăt tot cu ei!
