Când eram mici, venirea lui Moș Crăciun era, de departe, momentul cel mai așteptat al sărbătorilor de iarnă. Încercam să stăm treji ca să îl surprindem când venea cu sacul plin de daruri sau speram în secret ca Moșul să ne aducă exact ceea ce ne doream.
Nu se întâmpla, însă, mereu așa: probabil că uneori Moș Crăciun întâmpina obstacole nebănuite, deoarece la noi nu ajungeau cadourile după care tânjeam. Totuși, unii dintre noi erau mai norocoși – sau pur și simplu mai puțin pretențioși – și își vedeau visul cu ochii la fiecare 25 decembrie.
EU NU AM PRIMIT NICIODATĂ VREUN DAR DE LA MOȘ CRĂCIUN! ȘI NICI DE LA ALTCINEVA.
Este evident, așadar, că harurile cu care destinul m-a hărăzit, nu Moș Crăciun, încă de când aveam înălțimea unui omuleț de zăpadă, urmând să devin un biet scriitor, nu prea m-au avantajat în viață. Călcând zilnic în străchini și tot zilnic spărgându-mi capul în minunile semiramidale ale PSD și PNL, evident că trebuia să am puține bucurii în comparație cu necazurile. Astfel, se pare că destinul nu mi-a fost scris în palmă, ci pe frunte.
În Moș Crăciun continui totuși să cred, poate că sper în sinea mea că bătrânul uituc – care, după cum mi s-a spus, știe ce-și doresc toți copiii din lume – îmi va aduce și mie „jucăriile” care mă hipnotizează de o viață: prostioarele din povestirile celor care l-au văzut în vestul Europei…
Sărbătorile, însă, atunci în copilărie, erau o feerie. Aveam liber la derdeluș, iar șoseaua din Seciu până în Scărișoara natală era extrem de lungă, cu o coborâre abruptă, ceea ce făcea din săniuș o voluptate.
Atunci ningea, pe bune. Dar n-am auzit niciodată pe nimeni plângându-se de „iadul alb”. Pe vremea aceea era normal să ningă iarna. Cum e normal acum să avem un guvern de penali.
