Moare liberalismul românesc? Întrebarea e legitimă, întrucât liberalii români se află din nou la un moment de cotitură: premierul Cîțu, un progresist vopsit liberal și susținut de democrații din fostul partid al lui Băsescu, crescut așadar prin alte părți, nu în curtea liberalilor, este pe cai mari pentru șefia lor, la viitorul congres, vis-a-vis de președintele Orban, pe cale de a fi părăsit chiar și de cei pe care îi credea prieteni. Cîțu are ambiții prezidențiale și a dus lupta acolo unde niciun liberal adevărat nu și-ar fi închipuit. Altfel, istoria recentă ne arată că mai toate congresele PNL-ului cu o asemenea miză s-au încheiat cu câte o sciziune. Mai ales când „alegerile” liberalilor sunt comandate din altă parte. Acum, se pare că e vorba chiar de o dispariție – nu a partidului, ci a liberalismului.
Liberalismul românesc plătește oalele sparte de fratele său, libertarianismul. Niciodată frate geamăn cu liberalismul, nici măcar din același tată, libertarianismul domină clasa noastră politică în defavoarea liberalismului. Primul vrea libertate bine înțeleasă, celălalt libertatea autoînțeleasă. Liberalismul crede în libertate ca un mijloc pentru realizarea unui scop mai mare decât suma voințelor individuale. Celălalt crede că libertatea individuală – și, implicit, tot ce decurge dintr-un astfel de „angajament” social – este singura valoare socială, indiferent de consecințele sale. Așa s-au născut de-a lungul celor treizeci și ceva de ani scurși de la revoluție, alianțe politice diforme, un fel de struțo-cămile, precum USL și „noul PNL”, prin alianța cu așa zișii democrați ai lui Băsescu.
Liberalismul românesc, între tradiția istorică și tranziția retorică
Să recapitulăm, însă, ultimele capitole trăite de liberalismul românesc. PNL s-a reînființat la 15 ianuarie 1990, prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, drept continuatorul Partidului Național Liberal întemeiat în 1875. Reuniți în casa lui Dan Amedeo Lăzărescu, vechi liberali care supraviețuiseră temniței comuniste, ori reveniți din emigrație după Revoluție, între care Sorin Botez. Radu Câmpeanu şi Nicolae Enescu au decis înființarea unui ”comitet de inițiativă”, ceea ce ulterior a dus la această înregistrare la tribunal. Cel mai tânăr participant la acea ședință era Călin Popescu Tăriceanu, fiul adoptiv al lui Amedeo Lăzărescu, ulterior președinte al PNL.
Decăderea liberalismului românesc
Citește și: Mincinosul Ciolacu: Peste 90% dintre liderii PSD nu au fost de acord cu deciziile lui Dragnea privind justiția. Iată-le, însă, pe Firea și Olguța, alături de Dragnea pe scena mitingului anti-justiție din Piața Victoriei
După rezultatul alegerilor din mai 1990, un grup de tineri, nemulțumiți de blocarea accesului la funcțiile din partid, între care şi Tăriceanu, alături de Horia Rusu și Dinu Patriciu, cărora li s-a alăturat şi ”veteranul” Dinu Zamfirescu au creat o primă sciziune, formând Partidul Național Liberal – Aripa Tânără.
Liberalii „vechi” au avut o prestație discutabilă, participând la guvernare în guvernul Stolojan (octombrie 1991-noiembrie 1992). La alegerile din 1992 președintele Radu Câmpeanu, care scosese partidul din Convenția Democratică, a propus şi ca liberalii să-l aducă pe Regele Mihai candidat la președinție. Rezultatul a fost dezastruos, PNL nemaintrând în parlament.
Atunci, decizia de a părăsi CDR-ul (o eroare strategică) atrăsese după sine şi o nouă sciziune – desprinderea unui grup liberal, condus avocatul Nicolae Cerveni, care a rămas în Convenție. Acuzat în cele din urmă că a făcut ”jocurile FSN-ului”, Câmpeanu a pierdut puterea în partid, la ”congresul de reunificare” de la Brașov, din 28 februarie 1993 și facțiunile s-au reunit, sub Mircea Ionescu Quintus.
Pasul retragerii din Convenție a fost repetat de liberali în 2000, când erau conduși de Valeriu Stoica. Au participat la alegeri cu un nou ”prezidențiabil” anunțat peste noapte, Teodor Stolojan, ceea ce a scindat dreapta, dar a fost o decizie bună pentru ei: au obținut un număr satisfăcător de portofolii, spre deosebire de țărăniști, care au decontat singuri greșelile guvernării Convenției și au dispărut treptat de pe scena politică, nemaintrând în Parlament.
Citește și: EXCLUSIV! Petre Emanoil Neagu, Clanul Ciolacilor și Consiliul Județean Buzău. Cum a ajuns instituția buzoiană o afacere de famiglie a PSD Buzău. 99% dintre angajați sunt rude de gradul 1 sau 2
Pentru alegerile din 2004, liberalii au făcut o nouă alianță electorală (DA), cu Partidul Democrat, împotriva partidului lui Iliescu şi Năstase. În urma retragerii intempestive din cursa electorală a lui Teodor Stolojan, vicepreședintele PNL Călin Popescu Tăriceanu a devenit președintele liberalilor, iar co-președintele alianței, Traian Băsescu, candidatul și câștigătorul la prezidențiale a încercat ulterior să-şi substituie PNL-ul în platforma susținerii puterii sale personale.
S-a creat astfel o nouă sciziune în PNL, condusă de foștii președinți Stolojan şi Stoica, o ”platformă liberală” care s-a unit cu Partidul Democrat al lui Băsescu, formând Partidul Democrat-Liberal. În acest context, liberalismul românesc a devenit treptat mai degrabă o cheie retorică, decât o politică tradițională, ideologic asumată.
”Absorbțiile” care au vlăguit liberalismul românesc
Marșul spre o ”reunificare” cu această sciziune liberală, absorbită de fapt în fostul FSN al lui Petre Roman a continuat. În martie 2009 Partidul Național Liberal și-a schimbat conducerea, în cadrul unui congres extraordinar. Călin Popescu Tăriceanu a pierdut alegerile, în favoarea lui Crin Antonescu, iar acesta din urmă a părăsit funcția în 2014, deși în mai 2012 obținuse guvernarea, în urma unei moțiuni de cenzură asupra guvernului Ungureanu, şi câștigase apoi alegerile parlamentare din decembrie același an. S-a întâmplat acest lucru sub asaltul vicepreședintelui PNL Klaus Iohannis, unul dintre promotorii ”reunificării liberale”, care susținea mai degrabă fuziunea cu PDL, partidul lui Traian Băsescu, decât o alianță împotriva acestuia.
Liberalismul românesc, rămas fără partid
Citește și: Consiliul Județean Buzău și clanurile mafiote din filiala locală a PSD. Buzăul ca o pradă
S-a rezolvat astfel şi problema succesiunii după „regimul Băsescu” şi Klaus Iohannis a reușit astfel o lovitură de forță, care l-a propulsat în 16 noiembrie 2014 în fotoliul de la Cotroceni. În 2014, în primăvară, PNL părăsise şi grupul liberalilor europeni, optând pentru afilierea la grupul popularilor – un vis care era tot al lui Traian Băsescu. Liberalii aveau primul lor președinte, dar prin fuziunea cu ”democrații”, unii au spus că de fapt rămăseseră fără partid.
Într-adevăr, în opinia multor liberali „vechi”, după „fuziunea” cu foștii democrați ai lui Băsescu, cu doi co-președinți, Alina Gorghiu din partea PNL şi Vasile Blaga, din partea PD, cu Tăriceanu plecat din partid, spre a forma Alianța Liberalilor şi Democraților (ALDE), așa păreau să stea lucrurile. Democrații şi liberalii, cele două foste partide, nu s-au acceptat prea ușor. Apele au fost multă vreme tulburi şi au părut să se așeze abia din 17 iunie 2017, când în cadrul Congresului PNL desfășurat în Bucureşti, întrunind 3.518 voturi, Ludovic Orban a fost ales președinte al liberalilor.
Orban mai candidase fără succes la șefia PNL de trei ori: în 2002, 2009 şi în 2014, pierzând în fața lui Stolojan, a lui Crin Antonescu şi apoi a Alinei Gorghiu – ultima oară campania lui Orban fiind subminată de către… DNA. De fapt, sub aparențele „democrației interne”, partidul a fost, din 2014 începând, unul mai degrabă condus de sfori trase din afara lui. Situație din care nu a mai ieșit.
Liberalismul românesc și ultimul „liberal”
În prezent, cei mai vocali susținători ai candidaturii premierului Florin Cîțu sunt „liberalii” proveniți din fostul Partid Democrat. „Finanțist” și „consultant economic” școlit prin America, cu un prim ”job” la Banca Noii Zeelande, s-a întors acasă şi a fost, nu se mai știe de cine, „scos” din pălărie și parașutat pe listele PNL, la alegerile din 2016. Ajuns senator, Cîțu nu are un trecut plin de ”cicatricile” luptelor politice, ca Orban. Dar are pe mână guvernul şi, iată, o susținere neașteptat de largă. Deși în urmă cu un an o discuție despre șansele lui la șefia Partidului Naţional Liberal ar fi părut mai degrabă o distopie, zilele trecute a apărut pe treptele sediului liberal din Modrogan (sediul fostului PDL), cu o armată de susținători, majoritatea liberali proveniți din fosta formațiune condusă de Băsescu.
Citește și: Mihai Chirică, primarul Iașului: un spectacol grotesc, cu un actor PSD, în regia PNL
Declarațiile encomiastice nu lipsesc din discursurile lui Cîțu, un lider convenabil pentru toți – şi pentru oportuniștii partidului, şi pentru Iohannis. Ca să nu mai vorbim de Bruxelles, față de care „noul PNL” a dat uitării politica tradițională a partidului şi doctrina ”prin noi înșine”.
Fosta „băsistă” Raluca Turcan, cea despre care se spune că i-a luat mințile şi candidatura la președinție lui Teodor Stolojan în 2004, a fost printre cei mai vocali lideri, în susținerea lui Florin Cîțu. Ea declară, encomiastic: „Este nevoie de curaj în acțiunea politică pentru a produce o schimbare de substanță în România şi de aceea am decis să îl susțin pe Florin Cîțu în competiția pentru conducerea Partidului Naţional Liberal. Niciodată în ultimii 30 de ani, PNL nu a fost într-o poziție mai bună să schimbe România. Avem două trimestre de creștere economică, după o criză majoră de sănătate şi economică, pe care încă nu am depășit-o complet. Avem banii europeni din PNRR. Avem parteneriatul cu președintele Iohannis şi toată susținerea de la nivelul Uniunii Europene”. E clar, nu?
Scenariul pentru scoaterea lui Orban din politică: nu va fi primit la Congresul PNL. Cine l-a abandonat, de ce a pierdut partidul
În acest context, Florin Cîțu a anunțat zilele trecute strategia pe care o va folosi PNL pentru a se descotorosi de fostul său lider. Cîțulache, folosindu-se de toate pârghiile posibile, de la serviciile secrete, la șantaj și sinecurile făcute cadou susținătorilor, a dat un semnal puternic privind soarta lui Ludovic Orban, când a spus despre președintele în funcție al partidului ”Cred că a ales un mod foarte urât să iasă din politică”.
Citește și: Mihaela Prodeus, o fostă șefă de piețe, a fost plasată de PNL în fruntea Centrului de Sănătate al STB. Peste 5.000 de euro lunar pentru noua directoare
Potrivit unor surse din interiorul PNL, mesajul transmis de premier este decodat în felul următor în partid: nu îi dați lui Orban votul filialei pentru Moțiune!
Candidații la șefia PNL au nevoie de 10 astfel de voturi. În Congres se votează secret, iar susținătorii oficiali ai lui Cîțu (șefi de filiale, miniștri, primari, șefi de CJ) au o pondere de 67/5000. Cei 67 de lideri care au semnat scrisoarea anti-Orban au 67 de voturi. Pe acest lucru se bazează Orban, care speră să „întoarcă” sala, să mobilizeze membrii simpli de partid în favoarea sa, adunând voturile lor la Congres.
Pentru asta, însă, trebuie să ajungă la votul din Congres, obținând 10 semnături pe Moțiunea sa de la șefii de filiale județene. Fiecare dintre cele 47 de filiale poate susține toate moțiunile, o singură moțiune sau se poate abține. Fără 10 voturi, candidații nu ajung în fața Congresului, nu pot candida la președinția PNL.
Orban, candidat neadmis la șefia PNL
Atacurile lui Orban la adresa premierului au trecut linia roșie, spun sursele PNL consultate, iar șefii de filiale se tem că Orban va escalada războiul, profitând de ultra-mediatizarea momentului electoral. Astfel, el va da greutate unor acuzații de la tribuna Congresului, afectând grav imaginea partidului și poziția sa la guvernare.
Ca urmare, s-ar fi activat planul de a-l bloca total pe Orban, care nu va primi cele 10 voturi de la filiale necesare pentru a intra în Congres. Eventualele acuzații vor deveni, deci, simple cuvinte lansate de un om pe care partidul l-a abandonat, care ”a ieșit urât din politică”.
Orice va spune, se va răspunde că e doar răzbunarea celui care a fost respins de partid, care nu a reușit să obțină încrederea a 10 organizații județene pentru a putea candida în 25 septembrie.
Părăsit de aripa PDL, a dezamăgit aripa PNL
Cum a ajuns Ludovic Orban ca, de la susținerea a 36 de organizații județene, în primăvară, să mai rămână cu un singur vot, și acela discutabil, la depunerea Moțiunii, în august?
Problemele lui Orban încep chiar de la înscăunarea ca președinte PNL, în 2017. În acel moment, încă se mai vorbea de tabăra PNL și tabăra PDL, după fuziunea celor două partide care se dușmăniseră mulți ani și fuseseră obligate să se alieze doar de dezastrul electoral din primăvara anului 2014. Vechiul PNL îl propusese, ca soluție de avarie, pe Cristian Bușoi, dar acest politician tânăr nu interacționase prea mult cu baza partidului, astfel că nu a obținut sprijinul tuturor organizațiilor. Orban a fost lansat pe orbită de aceeași aripă PDL care îl promovează azi pe Florin Cîțu. În schimb, Orban i-a acordat acestei aripe un sprijin consistent, astfel încât, adăugând susținători săi din tabăra PNL, să ajungă la un asigurător 65%.
Simțind direcția votului, cei 4500 de delegați aflați în sala Romexpo au mers cu prezumtivul câștigător, urcând scorul lui Orban la 80 de procente. Orban s-a achitat de obligații, iar aripa PDL a fost corect recompensată: liderii fostului PDL au plecat la Bruxelles, când au vrut, au obținut funcții de miniștri, în guvernele liberale etc.
O adunătură de sinecuriști, pedeliștii din PNL au evaluat corect uzura imaginii lui Orban și au fost primii care l-au abandonat. Cîțu a fost susținut la început doar de trei organizații din Ardeal, ajungând astăzi să aibă 36 de filiale, exact câte clama Orban la începutul cursei electorale din PNL.
Tabăra Cîțu și „beneficiile” guvernării
Este drept că președintele încă în funcție al partidului are o legătură mai bună cu primarii, cu membrii din teritoriu, și încearcă să creeze o fractură între elită și marea masă a alegătorilor, cea de la care așteaptă votul în ziua Congresului. Angajarea totală a liderilor județeni și a celor naționali în tabăra lui Cîțu lasă însă puțin loc de manevră pentru subordonații acestora, conștienți că dacă nu vine la putere tabăra pe care au susținut-o, au șanse mai mici de participare la „beneficiile” guvernării. Banii pentru primari, care vor fi veni fie înainte, fie cel mai probabil după 25 septembrie, sunt un argument serios în favoarea premierului. Fie vor fi distribuiți de Cîțu, fie nu vor mai veni deloc, așa cum vrea USR-PLUS.
În concluzie, sunt mari șanse ca Orban să nu obțină cel 10 voturi de la filiale, pentru moțiune, și să urmărească de la televizor discursul de acceptare a președinției PNL de către Cîțu. Sau dacă intră în sală să iasă cu un vot comparabil cu cel pe care l-a primit contra-candidatul său în 2017.
În acest context, ce rost mai au alegerile în PNL dacă au fost deja „tranșate” de urdurosul Cîțulache cu vreo lună mai în urmă, conform propriei declarații? Dintr-un partid care părea să fie al eleganței, al competiției și democrației adevărate, PNL a devenit un teatru de luptă al serviciilor, al sinecuriștilor din partid. Îmi amintește urât de actuala revenire la putere a talibanilor din Afganistan.
Altfel, dacă până acum mai aveam îndoieli că liberalismul românesc este pe cale de dispariție, acum ele mi s-au spulberat. După congres, dacă lucrurile stau așa cum le-am descris, Partidul Naţional Liberal va rămâne cu numele, dar liberalismul în România va deveni definitiv istorie.
