Ion Chiaburu, așa-l știe lumea în Cislău, ca pe unul din neamul lui Chiaburu, cu toate că ăștia n-au avut de niciunele niciodată, cum sunt cei din neamul lui Gică Boieru la care ei au tot fost slugi mai toată viața, chiar dacă numele de familie e Chiaburu…
Trag mai mereu câte o fugă pe la Cislău, locul nașterii mele. Odată, parcă prin vara trecută, abia coborât din tren, am dat nas în nas cu Ion Chiaburu.
Citește și: Dosarul Kovesi, cântecul de lebădă al lui Liviu Dragnea. Ori despre miza unui război aproape pierdut de către gașca de penali din fruntea PSD
Cu o sacoșă în mână, având îndesate în ea pijamaua și alte mărunțișuri, fostul meu vecin, Ion Chiaburu, așa-l știe satul, ca unul din neamul lui Chiaburu, cu toate că ăștia n-au avut de niciunele niciodată, cum sunt cei din neamul lui Gică Boieru la care ei au tot fost slugi mai toată viața, chiar dacă numele de familie e Chiaburu, stătea gârbovit pe peronul gării din Cislău.
Unde pleci așa dichisit? – l-am întrebat eu, oprindu-mă câteva clipe. La spital. Merg la spital. De la o vreme încolo, ăsta-i drumul pe care-l știu la vârsta asta.
A mai fost internat și anul trecut, fiindcă globulele lui roșii nu prea mai erau. După un timp l-am văzut cosind în grădină fân așa ca să nu se facă bălăriile cât casa, fiindcă – făcând abstracție de mine – e unul din puținii săteni care nu au avut niciodată în bătătură și grajd vreo vietate, chiar dacă acum și grajdurile ori cotețele celorlalți sunt, în general, pustii, iar ochiurile de geam sunt ca ale cazematelor din timpul războiului.
Citește și: Buzău, apoi Simileasca și PSD. Cele două Buzăuri din lăuntrul și din afara sufletului meu
Pe peronul scorojit de vremuri al stației de tren, privește cu interes spre Băida, apoi se uită, în stânga, spre Ungureni, iscodind după tren. Care vine din ce în ce mai gol, fiindcă navetiștii au cam dispărut. Da, vrea să ajungă la spitalul județean din Buzău. Data trecută i-au băgat sânge, dovadă că ultima oară când î văzusem, se reapucase de treabă și a fost o perioadă mai vioi, cum îl știam.
Acum, e din nou cam străveziu, cam prea alb la față, obrazul lui imitând coala nescrisă, doar cu ceva linii care indică jucăria creionului vârstei pe fizionomia subțiată. Fiindcă de la Scărișoara până la stația de tren e o distanță mare, cât să mănânci o mămăligă, pare obosit chiar și să schimbe o vorbă. Ce zici de scandalul cu Kovesi? Dragnea zice că e cu statul paralel. Culeg, zic în sinea mea, opinia unui om din popor, obiectiv în felul lui, dacă nu l-au prelucrat, într-un fel sau altul, televiziunile.
Chiaburu se uită la mine și ar pune sacoșa jos, dar peronul e ud. Noaptea trecută a tras o repezeală de ploaie, iar peronul e fleșcăit de dimineață. S-a răzgândit și o ține mai departe în mână. Crezi că de asta îmi arde mie acum? De ăștia, cum le-ai zis tu pe nume, că eu nu-i țin minte și nici nu vreau, sufăr eu acum? Ce știu e că toți sunt hoți și nimeni dintre ei nu mi-a dat ceva. Să fie sănătoși cu cearta lor, că nu e niciunul mai breaz.
Citește și: Simileasca, mon amour! Ori despre sărăcia cartierului de țigani din Buzău și mafia care controlează cerșetorii care au năpădit orașele suedeze
Am lăsat în urmă umbra lui Ion Chiaburu, care face anul ăsta 70 de ani, și a tot muncit o viață, iar când se întoarce de la spital, unde a plecat singur, pe jos, dacă mai are vlagă în el, se apucă iar de trebăluit pe la câte unul, cu ziua, cum zice el. Se subțiază parcă, până fac eu în dreapta, la clopotniță, spre primărie și îl pierd.
Vineri, când am trecut iarăși pe la Cislău, a trecut pe lângă mine fie-su, Gae. Sunt tot pe strada Gării. Ce e cu Ion? E rău, Gigele! Eu m-am bătut pe burtă cu tot satul, inclusiv țigănia, care acum că a trecut aproape toată prin Occident, nu o mai cunoști, și o droaie de lume mă strigă astfel. E rău. Ce să mai zic?! Nu mai zice nimic. A tot crescut niște nepoți care, făcându-se mari, au plecat după părinți în Spania. Ion Chiaburu merge singur la spital, însoțit de gândurile lui negre. Doar el e alb, ca hârtia și ca varul.
