Vine martie cu mâzgă și noroaie pur autohtone, iar ceața ne răscolește toate rănile căpătate în ultimii treizecișiunu de ani. Să ningă dacă e să fie, nicio criză nu ne mai afectează de mult, ne-am obișnuit să tot primim, pentru voturile noastre, de doi bani speranță, să trecem suferind prin fiecare iarnă, învățând din suferințe prin primăvară, memorând suferințele vara şi schimbându-le cu altele, mai noi sau mai vechi, toamna.
Citește și: Primăria municipiului Buzău lansează jocul „Găsește Tomalăul“
Iarna stă se pupe cu primăvara, membrii vechiului Cabinetului Orban se pupă cu membrii noului Cabinet Orban, iar noi nu pupăm nimic. Noi stăm şi așteptăm bugetul, să se apuce odată de treabă vechiul ori noul Guvern, mutul de Președinte, să scăpăm de coronavirus, să ne prefacem că așteptăm mugurii unei altfel de primăveri, că vom tăia totuși mielul cuiva de Paște, să vină ghioceii şi – de ce nu? – păsările călătoare… Nu alea de prin politica românească, ci alea autentice, care nu uită niciodată unde e stânga ori dreapta.
Vine martie cu mâzgă și noroaie pur autohtone, iar ceața ne răscolește toate rănile căpătate în ultimii treizecișiunu de ani. Să ningă dacă e să fie, nicio criză nu ne mai afectează de mult, ne-am obișnuit să tot primim, pentru voturile noastre, de doi bani speranță, să trecem suferind prin fiecare iarnă, învățând din suferințe prin primăvară, memorând suferințele vara şi schimbându-le cu altele, mai noi sau mai vechi, toamna.
Citește și: Florin Cîțu, viitorul premier, un elev mediocru
Dimineața la micul dejun întindem speranța pe pâine, mâncând-o pe jumătate, la prânz mâncăm cealaltă jumătate, iar seara luăm toate chioșcurile la rând în căutarea ei. Şi, ce, e mai grav, astăzi, speranța nu se mai dă pe degeaba, costă mai mult decât ne-am fi închipuit vreodată, poate costa o copilărie, poate costa o tinerețe, poate costa cât ea însăși.
Ne-am resemnat, nu mai vrem nici măcar de doi lei speranță, dar dacă bucățica vreunuia dintre noi va fi cumva mai mică, de restul am dori amăgire împerecheată în ea. Să ningă mai repede, sufletul nu mai are răbdare să fie dat la reșapat.
Într-o țară în care s-a dovedit că întreprinderile de deszăpezire sunt foarte profitabile, exact ca orice funcție în statul ăsta degeaba, oamenii vor să capete acțiuni chiar și pentru deținerea unei banale lopeți. Vorba lui Orban, cel cu cîțu-cîțu: „Dacă se poate, da, dacă nu se poate, nu”. Bine v-am regăsit!
