După ce luni în şir dihonia a stăpânit PSD, iată că a venit acum rândul președinției să fie măcinată de tot felul de suspiciuni de blaturi cu băieții de la guvernare. Numai că, în timp ce la PSD treaba a fost jidănească, cu „exorcizări” bine regizate, s-a dat cu tămâie, “s-a dat” în turism de Mazăre ș.a.m.d., la președinție totul pare un fel de bază dintr-o clasă primară.

Săptămâna asta, domnul președinte Iohannis, unul dintre soţii de complezenţă ai Opoziției, tam-nisam, s-a trezit din hibernare şi i-a chemat în Mitropoliei pe penalii Codruței. Că, de, nu e de bine să nu ieși în față cu o vrăjeală, două, atunci când ți se ivește ocazia. Asta după ce penalul șef Livică de la Teleorman se voia și el în patul conjugal al Olguței.

Altfel spus, băieții din PSD, sfioși nevoie mare, refuză să-l înjure pe Iohannis, dar nu se dau în lături să dea în ceea ce-l doare pe acesta: în Olguța. Pe de altă parte, strada, uitată definitiv de președinte, nu se mai ceartă cu nimeni. Îşi trage sufletul.

În general, această bâză de prostit electoratul, care s-a instalat odată cu primăvara asta imatură în politica românească, este provocată şi susținută de bondarii şefi. Şi cum singura lor îndeletnicire este să bâzâie pentru a acoperi matrapazlâcurile din ultimii 28 de ani, atunci e de înțeles de ce DNA-ul ţine prima pagină a ziarelor: bâz-bâz!

Iohannis și mușchii lui

Altfel, chiar dacă pare un scenariu fantezist, nimic nu ne împiedică să visăm cu ochii deschiși, căci asta e magia primăverii și dacă Iohannis nu face acum o minune pentru noi, când s-o mai facă? Nu brusc, ci pas cu pas, cum îi place lui, în cinci pași simpli.

De o guvernare PSD, cu toți dictatorii din acest partid, cu toți baronii, penalii și matracucile proțăpite în Parlament fiindcă erau fata lu’ tata, băiatu lu’ mama sau nepoata lu’ Pandele, nu ne mai poate scăpa nimeni. Doar DNA! 

Rămâne de văzut doar dacă Iohannis, atins într-o aripă de primăvară și mirosind și el un ghiocel din care a băut Băsescu, se molipsește și găsește măcar o formulă prin ca­re să ferească DNA de labele jegoase de lovele ale teleormăneanului Livică, sa­l­vând  justiția și anticorupția, mă­car de ochii Occidentului. Este o sarcină aproa­pe ire­alizabilă, așa că nu ne rămâne de­cât să ne bazăm pe norocul proverbial al ro­mâ­nului, deși, după cum au evoluat lucrurile în ultima vre­me, nici acesta nu mai este ce a fost.