O mână de oameni, cât se mai încumetă să trăiască astăzi în sătucul brăilean Boarca, primesc resemnaţi fiecare secundă, încredinţaţi că viaţa printre ciulinii Bărăganului nu-i decât o zadarnică zbatere.
De treci podul peste râul Buzău, ce leagă Râmnicelu de Racoviţa, dai de un sătuc. Botezat probabil de vreun hâtru Boarca, locul are ceva din imaginea pe care muritorii o au despre sfârşitul lumii. În cele două-trei minute, cât îţi ia să străbaţi de la un capăt la altul aşezarea, nu vezi decât un şir nesfârşit de case şi anexe îngenunchiate de timp, precum şi uliţe dezolant de goale.
Citește și: Şendreni – o comună „europeană” cu doar cinci kilometri de drum asfaltat
O casă, pe al cărei perete stradal tronează două drapele negre, întregeşte imaginea sinistrului. Din vreme-n vreme, mai trece în goană câte o maşină. Niciuna nu opreşte însă în pustiul din satul plângerii pentru că, ne-am convins, la Boarca poposeşte doar timpul.
„Au plecat sau au murit“
La o răscruce de uliţe a sătucului, minune mare, o bătrânică ne iese-n cale. La cei 71 de ani ai săi, tanti Georgeta e încă în putere. Aflăm că-i singură de zece ani, de când omu’ i s-a prăpădit, iar copiii îi sunt la Brăila şi că, vin la Boarca din săptămână în săptămână, din două în două, din toamnă în primăvară… Cât despre sat… „E foarte greu aici“, se tânguieşte femeia, care apoi continuă: „Niciun taxi-maxi nu opreşte aici.
Citește și: Cislău: o comună care s-a abonat la fonduri europene. O poveste de succes într-un judeţ plin de şomeri
Cu dispensarul şi cu poşta suntem la Racoviţa, dar noi ţinem de Râmnicelu. Biserică avem la Domniţa, dar îi în reparaţie. Am avut şi o şcoală aici, unde au învăţat copiii noştri. Casele-s aşa fiindcă au mai plecat, au mai murit“, ne-a spus cu zăduf bătrâna, mulţumită că mai schimbă şi ea două, trei vorbe, chiar şi cu-n străin.
